Rojica Roșcovschi

N.B. Conținutul care apare în paranteze drepte reprezintă modificări aduse textului inițial pentru ușurarea lecturii mărturiei. Textul mărturiei poate fi consultat în forma lui originală în galeria atașată. 

Supraviețuitoare: Roșcovschi Rojica - 22.05.2001

 

           Iubiții mei cititori,

           Întâi și întâi vreau să mă scuzați [pentru] scrisul meu în limba română. Este un veac de când nu am scris măcar o literă românească. Punctual din anul 1944.14.4.

           Nora mea, Roșcovschi Lea, se află acum în fosta mea țară iubită, România. Am fost rugată de ea să scriu ceva din trecutul tinereții mele.

           Eu m-am născut în Transilvania, în comuna Cavnic. Jumătate [dintre] locuitori au fost unguri și jumătate români. Noi evreii am crescut cu patru limbi: ungurește, românește, nemțește, jidovește [idiș]. În timpul războiului am învățat poloneza, [dar] nu complet. Am învățat limba țării noastre, [ebraica].

           Copilăria mea a fost fericită și liberă. Am crescut cu prietene [și] prieteni evrei și creștini. Fără diferență. Totul a fost natural, frumos și bine. În anul 1941 au fost concentrați toți tinerii. Am trăit cu simțul războiului. În ziua de 4 august 1941 am auzit că este o mare adunare pe un teren de sport.

           Pe terenul ăsta s-au adunat mulți concentrați, ofițeri, soldați și [localnici]. A venit un ofițer colonel [care] a dat o veste foarte tristă. „Frații noștri iubiți, noi trebuie să părăsim Transilvania. Peste câteva zile o să ocupe locul ăsta ungurii. Cine vrea să vină cu noi [pe teritoriul] rămas [la] România, să vină.” Pe urmă s-a cântat imnul nostru românesc „Trăiască Regele în Pace și Onor”. S-a luat jos steagul nostru românesc, era ceva colosal, o tristețe mare. Trupele noastre au început să se retragă. Trupele ungurești au ocupat locul. Ungurii și-au bătut joc de ofițerii noștri. Nu am cuvinte [să explic] ce zile teribile am [trăit]. La data de 8 august 1941 s-a ocupat Transilvania complet. Într-un scurt timp a fost o schimbare mare la poporul evreiesc. Li s-au luat toate prăvăliile și evreii au rămas fără venit, era foarte greu. În prima iarnă au alungat o mulțime de evrei, părinți cu copii mici, bătrâni, tineri, la granița românească. Românii nu [voiau] să ne primească, însă ne-au hrănit cu lapte pentru copii și mămăligă cu miere de stup. Ne-au mângâiat foarte mult, 3 luni am fost lângă granița românească. Încetul cu încetul ne-am [întors] acasă.

           Evreii nu au mai avut nici telefon, nici radio. Eu mergeam seara la prietena mea Lenuța Steț. Ascultam afară sub geamul lor [știrile]. Ea știa că eu ascult radio. Nu era voie [ca] creștinii să aibă legătură cu evreii. Afară pe pereți erau [plăcuțe care spuneau că] nu e voie să fie în legătură cu evreii. [După un scurt timp au fost] alungați evreii din Ungaria. [Li s-a dat] voie [să ia cu ei] până la 30 kilograme. Toate lucrurile din casa noastră le-am cărat la prietenii [noștri creștini].

           [În] ziua de 14 aprilie 1944, era sâmbăta dimineața la ora 5, s-au [înființat] jandarmii [unguri] la casele noastre, [spunându-ne să ne îmbrăcăm și să ne părăsim casele rapid]. Afară [așteptau] căruțe cu cai. Am ajutat [și eu să cărăm] ce era voie [să luăm] și am pus lucrurile [în] căruță. Pe mătușa mea am aranjat-o. Ce hohote de [plâns], [de] neînchipuit. Eu m-am [întors] acasă cu jandarmul lângă mine. M-am oprit la biblioteca noastră. Am plâns. . . foarte tare. Erau cărți religioase, cărți sfinte și cărțile mele. M-am uitat la cartea lui Coșbuc, „Balade și idile”. „Moartea lui Fulger”. Cum mama lui Fulger spune [că] e un păgân și [că] [Dumnezeu] e un păgân. De ce să cred în El de-acum? La El [pe] rând toți au un drum. Ori buni, ori răi, tot un mormânt. Am plâns și m-am gândit cine știe soarta noastră. Noi vom avea un mormânt? Cine și-a închipuit? Hitler o să [zidească] un crematoriu să ardă oameni în viață? M-am uitat la cartea lui Vasile Alecsandri. „De ce m-ați dat de lângă voi?” În sfârșit am părăsit casa. Jandarmul s-a apropiat de mine și mi-a spus încet „Rojica, lacrimile ăstea nu o să le uit toată viața mea.” M-am urcat [în] căruță. Încetul cu încetul am început să mergem. După o oră ne-am oprit lângă o școală. Ne-au dat ordin să intrăm [în] curte. Ne-am așezat pe jos [și] am așteptat [să vedem] ce o să fie. [Plânsete] de copii mici. Toți am plâns, fără să știm unde mergem. Înspre seară ne-am urcat [în] căruță și am pornit la drum.

           Seara la ora 8 am ajuns într-un loc, un sat care [se chema] Berbești, acolo a fost un ghetou [pentru] evrei. M-am dat jos din căruță și am intrat într-o sinagogă. Zeci de familii cu copii [stăteau] pe podele, pe jos. [Plânsete] nemaipomenite, teribil. Aceeași [imagine] într-o școală, zeci de ființe fără viitor. Am ajuns la o familie, ne-am așezat. . . [Dumnezeu] știe cum a trecut prima noapte în ghetoul [din] Berbești.

           Dimineața m-am sculat și am ieșit să văd [care] este situația. Am luat-o pe prietena mea și am mers din casă în casă și am rugat [oamenii] „Dați-ne lapte, dați-ne ceva mâmcare gătită. Nu știți ce ne așteaptă [în] ziua de mâine.” Noi am fost ajutați mult de tot de prietena mea Maria Raitos. Ea și-a [riscat] viața și ne-a adus alimente în ghetou. Toată viața mea îi urez multă sănătate.

           Într-o noapte am auzit un glas de tânără [care] plângea. Am ieșit afară și am văzut părinți cu 3 copii, fete, cea mai tânără [avea] 14 [ani și jumătate], exact pe ea a gasit-o ca să facă dragoste cu un jandarm.

           După câteva zile, într-o dimineață, jandarmii au adunat o mulțime de fete și ne-au luat să facem curat la primărie, la birouri. Am primit cârpe [și] o [găleată] cu apă și am început să facem curățenie. . . Deodată se apropie de mine jandarmul și cu o voce mică îmi spune „Rojica, tu mă cunoști?” L-am [recunoscut]. El m-a scos din casa noastră. „Rojica, tu știi cum te-am căutat în ghetou? Eu m-am amorezat de tine. Te iubesc la nebunie. Nu pot să trăiesc fără tine.” „Peter, tu știi că eu sunt uscată trupește și sufletește. Eu nu mai am simțire de iubit.” „Mă gândesc la soarta noastră. Eu vreau să te mântuiesc. Am vorbit cu mama mea. I-am povestit că te iubesc. Mama mea admite să te iau la noi. Crede-mă că o să te fac fericită. Rojica, ai să rămâi în viață. . .” L-am ascultat cu mare atenție. Pe urmă i-am spus „Nu vreau să merg cu tine. Vreau să merg cu toți împreună. Ce o să fie cu toți o să fie și cu mine. Îți mulțumesc din suflet.” Și am plecat. El a rămas plângând.

           După câteva zile au adunat toți evreii și am ieșit la drum. Dar foarte mulți au murit în ghetou. Am început să mergem fără să știm încotro mergem. Seara am ajuns în orașul Sighet. Acolo ne-au împrăștiat în locuințe [unde] am găsit mâncare caldă pe cuptor. Ne-am închipuit că nu demult [și-au] părăsit căminul. A trecut o noapte tristă, neuitată.

           Dimineață în zori ne-au scos din case. Ne-au aranjat pe stradă [câte] 5 [în] rând. Am stat așa fără să facem un pas. Seara la ora 8 ne-au aranjat iarași [câte] 5 și am început să mergem. Pe stradă nu am văzut pe nimeni, numai [de la] geamuri s-au uitat la noi. Mi-am adus aminte de un cântec, „Soartă tristă și amăgitoare”.

           Am ajuns noaptea târziu la gară. Am văzut vagoanele de vite de marfă. . . Repede s-au deschis ușile, repede repede [am] urcat. Ne-au [lovit] cu pumnii jandarmii. Dar acolo erau deja soldați nemți, 70-75 ființe într-o cabină. Toată noaptea pe loc. În zori de dimineață a ieșit trenul. Nu știu pentru ce nu ne-au omorât pe loc? Atâtea chinuri. . .

           Trenul a înaintat fără habar, unde? Peste câteva ore erau deja mulți morți în cabină. Fără apă, mâncare. Fără speranța că ziua de mâine va fi ceva mai bun. Din timp în timp, m-am urcat pe spatele prietenei și m-am uitat afară prin geamul mic. Am văzut că noi nu mai suntem pe [teritoriul] României. Un [teritoriu] necunoscut. Într-o dimineață iarăși m-am uitat afară și am văzut bărbați [lucrând] la tranșee. Trenul s-a oprit. Eu m-am uitat la bărbații ăștia. Am căutat, poate cunosc pe cineva, și deodată am observat soțul prietenei. Repede m-am dat jos și am țipat „Helen, vino la geam! Soțul tău Mendel este printre bărbații care lucrează.” M-am aplecat și ea s-a urcat pe spatele meu. A început să țipe. Mendel ridică [...]

 

[pagină lipsă]

          

           [...] Casele noastre au fost jefuite, însă jandarmii unguri au dat un ordin. Toate lucrurile jefuite să se dea înapoi. S-a dat ce s-a dat, nu totul, și așa am trăit cu ungurii 3 ani grei.

           În ziua [de] 4 aprilie 1944 au fost Paștile noastre. Dimineața am mers la biserică (sinagogă). Pe drum am întâlnit un prieten ungur. M-a salutat și a început să vorbească cu mine cu tristețe, am simțit [că] ceva nu este în ordine cu situația noastră. „János, spune, ce s-a întâmplat?” „Da, ai dreptate. [La] 10 kilometri de la noi. Au ocupat nemții și vor ocupa toată Ungaria.” Am înaintat [către] sinagogă. Am așteptat să termine rugăciunile. Le-am povestit ceea ce János mi-a spus. Nu am cuvinte de explicat tragedia care a căzut pe poporul evreiesc, eram clară cu situația și viitorul nostru. Era ultima zi de Paști, eu am crescut la un unchi și [o] mătușă, dânșii nu au avut copii. Eu port numele familiei lor. I-am rugat „dați-mi voie să merg să mă despart de mama mea.” Cu hai și cu vai mi-a admis să merg. Eu am mers pe jos 60 de kilometri pe zăpadă. Dimineața m-am [întors]. Multe lacrimi s-au vărsat la despărțirea de mama mea. [...]

 

[pagină lipsă]

 

[...] niște zdrențe de îmbrăcat. Deja [pe] jumătate [nu mai eram normali]. Din 3000 de ființe am rămas 150. Ne-au condus la un loc care s-a chemat [Brzeziny]. Ne-au aranjat iarăși [câte] 5 [în] rând și am început să mergem. Am ajuns la un loc [unde] era un teren mare. Am văzut un foc mare și s-au aruncat corpuri [ale unor oameni care nu erau încă] morți de tot în foc. Am început să țipăm ceva groaznic. Am văzut [că] corpurile [încă] respiră [și] se mișcă. Am crezut că [ofițerii] SS ne conduceau și pe noi [la] ars. [Ofițerii] SS ne-au explicat [că] ăștia sunt morți, dar corpurile ard ca și în Hodu / India, dar noi nu ne-am liniștit. [Ofițerii] SS au luat pușca și au împușcat două persoane. Imediat s-a făcut liniște. Am ajuns la un bloc. Am intrat. Am văzut 3 etaje din scânduri construite, unde se dormea. M-am uitat la corpurile lor. Piele și oase. [Schelete]. Stăteau în loc ca niște maimuțe. Ceva teribil. Dimineața ne-au trezit la ora 3. Repede repede [am avut] de ieșit afară, când am ieșit afară am văzut [că] lângă fiecare bloc erau zeci de scheleți morți. Ne-au aranjat iarăși [câte] 5 în rânduri. Asta s-a chemat Țel-APEL. S-a împărțit o felie de pâine cu nițică margarină, ceai, o apă neagră, fără zahăr. La prânz o supă goală, fără nimic, o cratiță pentru 5 persoane, fără linguri. Fiecare a înghițit nițică. După asta ne-au luat la lucru: o grupă de schelete a cărat țigle de la un loc la altul, și pe urmă, la același loc. Fiecare cu soarta lui. Nu prea am vorbit unul cu altul. După fiecare câteva zile, s-au făcut selecții. Cine să trăiască încă câteva zile, și cine [să meargă] la moarte, ars în crematoriu. Eram clari cu soarta noastră. . . Totul a mers așa de repede. Nici nu a fost timp de plâns. Am trecut [printr-o] epocă foarte grea.

           Într-o noapte ne-au scos repede afară. Afară am văzut așa de multe schelete. Am fost clară ce ne așteaptă. Ultima noapte. M-am rugat lui Dumnezeu să ajung să văd dimineața. Soarele strălucește. Au trecut 3 zile și 4 nopți, noi am stat pe loc. Deodată am început de înaintat. Din sute de schelete au ales vreo 50. Am ajuns lângă crematoriu. Înaintea noastră erau închiși în camera unde așteptau la moarte. Țipete grozave. Ne-au luat într-o cameră de baie, ne-am udat cu nițică apă, am primit niște zdrențe de îmbrăcat și ne-au condus la gară. Am intrat în cabinele de vite. După câteva zile am ajuns la un loc care s-a chemat Bergen Belsen. Mii de schelete moarte [într-o] mare grămadă. Nu s-au înmormântat până la eliberare. Noi am stat în corturi. Zeci de zeci de corpuri s-au scos afară. Acolo a fost altă planetă. Nu-i de scris și nici de povestit [prin ce] au trecut cei rămași în viață. La data de 15 aprilie, ne-au eliberat trupele englezești. Când au intrat în lagăr și au văzut morți pe grămadă și cei vii fără de viață au plâns cu hohote. Au trecut vreo două zile. Întâi și întâi, s-a deschis un cimitir și au început să îngroape morții, cu mască pe față, era o putoare nemaipomenită. Noi rămașii în viață, bolnavi de tifos. Ne-au [dus] la spitale. [Suedia] a trimis un vapor cu medici cu surori [medicale]. Cei slabi au [fost] luați și tratați foarte frumos, bolnavii. Eu am fost într-un spital pe loc.

           Eu m-am întărit. [De la] 29 de kilograme am cântărit 39 kg. Am făcut un curs de soră și am continuat de lucrat în același spital. Dintre bolnavii mei s-a îndrăgostit de mine un bolnav, născut în Polonia. Ne-am cununat. Cununia civilă [a avut loc] la data de 15 septembrie. La data de 19 mai [a avut loc] cununia religioasă. La data de 14 septembrie s-a născut băiatul nostru. La data de 19 februarie 1948 am ajuns în Palestina. Încă nu am avut țară. La data de 15 mai 1948 am devenit cetățean israelian. Am primit țara noastră. Soțul a fost concentrat [în] război cu arabi, cu englezi. Țara noastră am primit-o cu greutate, dar sunt [fericită] că avem o țară. Soțul meu a fost rănit în război. Câteva cuvinte din viața noastră. Eu și soțul am lucrat. Am crescut băiatul nostru. Însă noi niciodată nu am vorbit [despre] trecutul suferințelor noastre. Când băiatul nostru a împlinit 18 ani a mers [în] armată. Soțul meu a fost foarte îngrijorat. Eu am fost fericită că Dumnezeu m-a binecuvântat, că fiul nostru face armata pentru țara noastră. S-a eliberat de la militărie [armată] după câteva zile. A pornit războiul cu țările Egipt, Siria, Iordania și Liban. A fost concentrat. M-am rugat lui Dumnezeu să-mi dăruiască să se întoarcă acasă sănătos. Mi-am adus aminte de mama lui Ștefan cel Mare. A [ieșit învingător] în 47 de [bătălii]. Nu știu dacă în România se învață astăzi istoria lui Ștefan cel Mare? La a 48-a [bătălie] a pierdut. S-a întors acasă rănit. Sunt silită să vă amintesc de mama lui.

„Orologiul bate. Noaptea jumătate. La castel în poartă. Oare cine bate?

Eu sunt bună maică, fiul tău iubit. Însă de la oaste mă întorc rănit.

De ești tu acela, fără biruință, nu poți ca să intri cu a mea voință.

Du-te la oștire. Și pentru țară mori și îți va fi mormântul încoronat cu flori.”

           La noi în Țara Sfântă se încoronează [zi de zi] mormintele copiilor, luptătorilor noștri. Dar nu avem o altă soluție. Trebuie să apărăm Țara Sfântă. Hitler a pustiit și distrus familii întregi. Numai fiindcă ne-am născut evrei. Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a binecuvântat și mi-a dăruit viața înapoi. Să pot povesti la cei rămași în viață trecutul suferinței noastre. Din 29 de kilograme ce-am cântărit am devenit soție - mamă - bunică și avem doi strănepoți.

 

 

                                  Binecuvântez fosta mea iubită

                                                     țară România

 

                                  Cu multă dragoste

                                                                  Roșcovschi (Rojica) Șoșana

                                                                                              22.5.01