Eva Kondas (n. Katz)

Edith Katz, de etnie evreiască, s-a născut în 6 aprilie 1926, în Oradea, județul Bihor. Tatăl său a fost Isaac Katz, iar mama Maria Katz. A avut un frate cu 3 ani mai mare, Ladislau Katz, care a fost dus la muncă forțată în Baia Mare.

După interviul realizat de Ioana Cosman şi Daniel Stejerean în martie 2007, Oradea.

Traseu deportare: Oradea - Auschwitz II-Birkenau (Polonia – lagăr de exterminare) - Ravensbrück (Germania – lagăr de concentrare) – Ribnitz (marș forțat – locul de unde a evadat) – Neubrandenburg – Arad – Oradea.

1. Între familiar şi familial: memoria copilăriei, a familiei şi a prietenilor

DS: Familia dumneavoastră era religioasă?

EK: Da, foarte. Bunicii mei erau foarte religioşi. Chiar tatăl mamei îl susținea pe rabin, era vice-rabin, aşa i se spunea. Şi tot ce câştiga ducea la sinagogă, mai puțin la copii. Mama avea 7 frați.

DS: Aşadar se respectau ritualurile de sărbători, de Şabat?

EK: Da, eram foarte religioşi, în special bunicul, dar şi familia mea. Si tăticul meu, dimineața se scula şi făcea rugăciunea de dimineață, cu ritualurile care se fac. Şi fratele meu şi toată familia mamei mele erau religioşi. Familia tatălui meu a avut vaci şi a vândut lapte cuşer. În toată Oradea au vândut lapte cuşer.

Eva Kondas (n. Katz)

IC: Şi vă vizitau şi neevrei?

EK: Da, da. Tăticul meu era comerciant şi avea cunoștințe şi din alte naționalități. Veneau pentru cumpărături, de exemplu pentru mămica mea aduceau lapte de la țară. Iar când m-am întors eu acasă după război, m-au căutat şi plângeau după părinții mei.

IC: V-au căutat vecinii?

EK: Da. Vecinii şi cei din jurul Oradiei. De exemplu, era o femeie care aducea lapte, alta care venea şi cumpăra de la tata.

2. Memorii ale primejdiei:

Eva Kondas (n. Katz)

IC: În familie, ați auzit cumva discuții referitor la faptul că au venit ungurii, despre ce o să se întâmple, dacă va fi mai bine sau va fi mai rău?

EK: Nu. Tatăl meu a fost în armată în timpul lui Kossuth. Şi numai asta povestea, cum a fost când a fost în armată, dar altceva nu. Familia mea nu se ocupa cu aşa ceva.

IC: Vă amintiți ce s-a întâmplat după venirea nemților?

EK: Tata a trebuit să închidă prăvălia. Fratele meu era la lucru, ungurii l-au dus la muncă... Şi chiar atunci am auzit că au venit nemții. Cu mămica stăteam pe stradă şi îl aşteptam cu emoții pe fratele meu. Şi ungurii au făcut mult rău, tatăl meu a fost comerciant... da, da, vezi aşa cu încetul îmi aduc aminte... şi a avut doi vecini care se ocupau de pielărie şi unul dintre vecini era foarte antisemit, Kasoni se numea. Şi acesta l-a denunțat pe tatăl meu că se ocupă de materiale gen tălpi, piele, care erau interzise pentru evrei, că ungurii interziseseră să se ocupe cu aşa ceva. Fratele meu era la lucru, iar eu eram în prăvălie împreună cu tata când au venit nişte jandarmi să caute materialele, susținând că tata lucrează la negru. Au venit cu baionete, cum au militarii. Au căutat peste tot unde erau saci, cu toate că mulți evrei îşi schimbaseră profesia, nu mai cumpărau piele ci, de exemplu, deşeuri pentru căptuşeală. Şi în final n-au găsit nimic. La un moment dat, tatălui meu i s-a făcut rău. Eu eram acolo cu el fiindcă aveam prăvălia în casa unde locuiam. Şi chiar atunci venea fratele meu acasă şi am reuşit să-i spun: „Du-te la doctorul Orban şi cheamă-l, că lui tata îi e rău”. Şi doctorul aşa de cumsecade a fost că i-a făcut o injecție ca să-i fie şi mai rău. Apoi jandarmii au plecat, dar ne-au anunțat să ne prezentăm la miliție la ora cutare. Ne-am dus la miliție, tata, mama şi cu mine şi ne-au pus la perete cu mâinile în sus. Ne spuneau tot felul de lucruri, ne tot întrebau despre prăvălie, iar la sfârşit au zis că va fi un proces. Dar cum nu găsiseră nimic în prăvălie, n-au putut face nimic.

DS: Dar ce vă spuneau?

EK: Ce mai ştiu eu, ne înjurau, e greu de spus acuma, doar câți ani au trecut de atunci? Apoi ne-au lăsat acasă, dar cineva i-a spus lui tata că ar trebui să vorbim cu un avocat, cu Gyulai, aşa îl chema. Eu m-am angajat că mă duc la el să vorbesc, că n-am vrut să-l las pe tata. Şi m-am dus la el fiindcă locuia în Oradea. Avea casa plină cu arme, dar m-a primit. I-am spus despre ce e vorba şi s-a angajat. L-am şi plătit. Păi, sigur că s-a angajat, că ştia că pe noi ne duce, fiindcă a fost un fascist.

IC: Era român sau maghiar?

EK: Maghiar. Îl chema Gyulai. Până la urmă n-a mai fost niciun proces, fiindcă pe noi ne-au deportat.

Eva Kondas (n. Katz)

EK: Întâi s-a afişat ordinul să ne punem steaua galbenă, după aceea s-a auzit că ne vor duce în ghetou.

[…]

EK: Dar înainte de a ne duce la ghetou, când au venit nemții, au spus că dacă depune colectivul de evrei o sumă de bani, nu ne vor urmări, nu ne vor duce în ghetou, nu va fi nimic. Şi au strâns bani. Au luat banii, în aur, dar apoi sigur că nu s-au ținut de cuvânt.

3. Spaţii ale libertăţii răpite: memorii ale ghetourilor din Nordul Transilvaniei

Eva Kondas (n. Katz)

IC: Vă amintiți momentul în care ați fost anunțați că trebuie să părăsiți casa şi să mergeți în ghetou?

EK: Da, dar înainte de asta, când a trebuit tata să închidă prăvălia, ne-au luat telefonul şi a stat în chirie la noi un ofițer maghiar. Şi apoi ne-au anunțat că în data cutare vin după noi şi ne duc în ghetou.

IC: Cine v-a anunțat? Civili, soldați?

EK: A fost afişat, nu mai ştiu exact, care stradă pe ce dată. Noi am strâns ce am ştiut că se poate duce, iar părinții mei au tăiat în două o nucă şi au ascuns acolo nişte bani, ca să avem ceva bani la noi, fiindcă nu era voie să ducem. Şi atunci au venit după noi şi ne-au dus în ghetou. Aveam şi o mătuşă în ghetou. Pe strada Colonel Buzoianu, acolo...

IC: Acolo a fost ghetoul?

EK: Acolo a fost ghetoul, da. Şi am stat acolo, am dormit pe jos unul lângă altul.

IC: Ați stat într-o casă?

EK: Într-o casă particulară, da. Pe Colonel Buzoianu.

DS: Era singurul ghetou din Oradea sau au mai existat şi altele?

EK: Un ghetou era în Oradea, dar mai era şi unde e fabrica de cărămidă, pentru cei de la țară. I-au dus acolo la fabrica de cărămidă... Da, aşa cum zici, îmi aduc aminte.

DS: Ghetoul de pe Colonel Buzoianu era pentru cei din Oradea?

EK: Din Oradea, da.

Eva Kondas (n. Katz)

EK: Deja era armata maghiară. Nu nemții ne-au băgat în ghetou, ci ungurii.

IC: Cum era ghetoul? Pe câte străzi se întindea? Era doar o stradă sau mai multe străzi?

EK: Mai multe străzi. Tot cartierul acela, de la biserică, pe strada Colonel Buzoianu, toată partea aceea până aici pe strada Sucevei. Acum aşa se numeşte.

IC: Ghetoul era închis, era împrejmuit?

EK: Ghetoul era închis, da. Şi păzeau jandarmi acolo, toată noaptea. Era o cantină în ghetou, iar tinerii erau chemați să vină să curețe cartofi, dar tata nu m-a lăsat să merg. A spus că acum suntem împreună, nu se ştie până când. Într-o zi stăteam în curte câteva fete şi un jandarm cumsecade a început să vorbească cu noi, iar noaptea a venit şi mi-a propus să mă ducă peste graniță.

IC: Jandarmul s-a oferit să va ducă peste graniță?

EK: S-a oferit, da. Dar i-am spus că eu nu-mi las părinții şi bine am făcut că nu i-am lăsat.

[…]

EK: De exemplu, un pantofar, Rusu îl chema, odată ne-a chemat la poartă şi ne-a adus de mâncare. Era român. A venit la ghetou şi tata a fost chemat la poartă. Fiindcă tatăl meu, având prăvălie cu pielărie şi talpă de pantofi venea să cumpere.

IC: Deci îl cunoşteați de dinainte.

EK: Păi sigur, că era clientul lui tata. Şi a venit şi ne-a chemat, iar cineva ne-a anunțat că suntem chemați la poartă. Tata s-a dus şi era el... ne adusese ceva mâncare, nu mai ştiu ce.

Eva Kondas (n. Katz)

IC: Ştiți de torturi care au avut loc în ghetou? S-a întâmplat ca cineva să fie bătut sau schingiuit acolo, în ghetou?

EK: Da. D-apoi sigur că da. Acolo unde era casa Dreher, pentru bere, duceau pe câte cineva. Îl duceau acolo şi îl chinuiau, cu talpa îl băteau, până când spunea că are aur sau ceva de valoare. Şi pe tăticul meu l-au dus, dar noi n-am avut nimic. Însă n-au crezut. Şi atunci s-au dus împreuna cu tata acasă, acolo unde am stat.

Eva Kondas (n. Katz)

IC: Cât timp ați stat în ghetou până la deportare?

EK: Cam o lună, dacă bine mă gândesc. Ne-au deportat în luna mai, dacă bine zic. Şi... nu ştiu, în aprilie ne-au dus? Cam aşa ceva, da.

IC: Cum ați aflat că veți fi deportați? A venit cineva şi v-a anunțat?

EK: Se afişa, iar lumea aude de toate şi atunci merge vorbă de la unul la altul.

IC: Ați mers cu familia? A venit cineva să vă ducă?

EK: Pe toți din casa aceea, pe toți ne-au urcat, pe toți ne-au dus... cum să zic, cum sunt duse animalele la păscut, una după alta. Aşa ne-au scos şi pe noi din casă şi ne-au dus acolo, pe strada Deportaților, unde-i acum strada Sucevei.

IC: Pe acolo v-au dus?

EK: Acolo ne-au strâns şi atunci ne-au luat tot ce aveam la noi, numai ce era pe noi ne-au lăsat.

IC: Şi cine v-a dus acolo?

EK: Jandarmii.

IC: Tot jandarmii maghiari?

EK: Da.

IC: Pe toți din ghetou i-au dus?

EK: Tot ghetoul. Atunci au golit tot ghetoul.

4. În proximitatea morţii: memorii ale lagărelor de muncă şi de exterminare

Eva Kondas (n. Katz)

IC: Cât timp ați făcut până ați ajuns la lagăr?

EK: Câteva zile. Ştiu că era şi noapte şi zi, iar ziua când se oprea trenul, vagonul avea un geam mic şi atunci unii strigau să ne aducă apă, fiindcă nu aveam apă. Dar nu au dat voie să ni se aducă. Câteva zile a durat drumul, două zile, trei, nu mai ştiu precis, cam două zile.

IC: S-a oprit undeva trenul?

EK: Da, la gară unde trebuia să se oprească fiindcă trenul a avut ore fixe de oprire.

IC: S-au deschis vreodată uşile vagoanelor la opririle acestea?

EK: Au fost în vagoane oameni cărora le-a fost rău, care au vomat, care... Ştiu că era o familie acolo, în vagon, nu din Oradea, nu ştiu de unde, care avea un copil mic şi mama a desfăcut podeaua din vagon şi a aruncat copilul. Un țăran care lucra pământul l-a găsit. După război, comunitățile evreieşti i-au căutau pe cei care au fost ascunşi şi aşa l-au găsit pe copil. Dar el nu ştia cine e, ci țăranul a povestit că atunci când a trecut un tren a găsit copilul acolo, între...

IC: Între şine?

EK: Da. Şi trăieşte în Israel.

IC: Copilul?

EK: Da.

Eva Kondas (n. Katz)

IC: Când ați ajuns în lagăr ce s-a întâmplat? Ce vă amintiți?

EK: Au deschis vagonul şi ne-au coborât. Şi atunci eram împreună, toți. Era acolo un ofițer, Mengele, un medic neamț, şi a trebuit să mergem prin fața lui. Pe unii i-a trimis la stânga, pe alții la dreapta. Eu am rămas cu mămica, iar tăticul tot la muncă a fost trimis. În schimb, familia soțului meu a fost trimisă la crematoriu imediat. Pe noi ne-au dus la baie, ne-au tăiat părul... Au fost acolo polonezi care lucrau şi ne înjurau, spunând: „Unde ați fost cât noi am fost închişi?”, fiindcă ei erau deja de ani de zile acolo. Când ne-au separat, încă mai vedeam capul lui tata, dar pe ei i-au dus cu bărbații. De acolo, pe jos, ne-au dus la Birkenau şi acolo am stat până în octombrie.

DS: Vă mai amintiți cum arăta acel doctor?

EK: Arăta bine, un bărbat bine, şi a mai fost o femeie care ne supraveghea, una aşa de rea, sadică! Şi avea un...

IC: Baston?

EK: Da, şi bătea pe cine prindea... O răutate, dar o frumusețe! Gressel (n.r. Irma Grese), aşa o chema. Mengele era cel care ne-a selectat. Deja în lagăr unde eram şi se făcea Zellappell, veneau să ne numere şi bărbați şi femei. Iar asta era o frumusețe nemaipomenită. Gressel! Nici nu am auzit pomenindu-se de ea după război şi asta m-a mirat. Fiindcă se vorbeşte de Mengele şi de mulți alții, dar de ea niciodată nu s-a pomenit.

Eva Kondas (n. Katz)

IC: De ce vă temeați cel mai tare?

EK: Când se făcea Zellappell, fiindcă atunci alegeau pe cei slabi. Şi mi-a fost frică pentru mama, să nu o aleagă pe mama. Tremuram să nu o ia pe mama.

DS: Cât de des erați scoşi la Zellappell?

EK: Şi de trei ori pe zi, când-cum. Când aveau nevoie să ducă oameni la muncă, făceau Zellappell. Dimineața din nou făceau Zellappell ca să ne numere, să vadă dacă nu lipseşte cineva. Odată, atunci când au fugit cei doi bărbați (n.r. Este posibil să fie vorba despre Arnost Rosin, născut în Polonia şi Czeslaw Morodowicz, evreu slovac, care pe 27 mai au evadat din Auschwitz), chiar în perioada când eu eram acolo, și am înțeles mai târziu de la televizor că şi mai repede au fost persoane care au fugit, atunci ne-au ținut şi noaptea la Zellappell, fiindcă trebuia ca numărul să fie complet. Noi nu aveam număr tatuat, numai cei care au fost duşi la muncă au primit număr.

Eva Kondas (n. Katz)

EK: Oamenii se descurcă. Au inventat un dop pe care să-l pună peste o lumânare care arde şi apoi să vopsească cu cenuşa, cu fumul acela, părul, ca să nu se vadă că e alb. Şi am reuşit să scăpăm, dar o dată ne-au despărțit. Pe mine m-au ales la muncă, dar ea săraca a rămas. Şi eu am fugit spre spatele Block-ului fiindcă pe cei care rămăseseră i-au dus înapoi în Block. Şi în timp ce fugeam, un SS a început să fugă după mine. La un moment dat am căzut, dar mai era cineva care, tot aşa, fugea, iar SS-ul, probabil, a crezut că până mă ridic eu, reuşeşte să o prindă pe cealaltă. Dar eu cum eram tânără şi în forță şi cu psihicul pe care-l aveam în acel moment, am sărit repede în picioare şi m-am dus înapoi în Block. În octombrie, când au desființat lagărul în care eram, au pus un gard, pentru că dezinfectau primele două Block-uri, iar în spatele acestor Block-uri au făcut un gard şi au selectat cine urma să meargă la muncă şi cine la crematoriu. Eu mă aflam în Block-ul 16. Aici aveam o doctoriță, fiecare Block avea câte o doctoriță, şi ea ştia unde se află familia ei, soțul, băiatul şi fiica. Ea ştia nemțeşte şi l-a rugat pe Mengele să o lase împreună cu familia, pentru că existau şi unele, nu Block-uri, ci încăperi rezervate familiilor. Şi Mengele i-a zis că dacă va lucra cum trebuie, o va lăsa să stea împreună cu familia. Mămica mea era foarte slăbită şi doctorița asta a venit la mine şi la mama şi mi-a spus să o duc pe mama la Revier (n.r. Din germană, Krankenrevier, infirmerie), că fiecare lagăr avea un Revier, şi dacă era cazul, putea să primească ceva tratament. Iar eu, ca proasta, am lăsat-o să se ducă, fiindcă îmi era frică de baia care urma. Trebuia să facem baie şi ne dezbrăcau. Toate lucrurile pe care le strânsesem până atunci în lagăr i le-am dat mamei. Mai reuşeam să strângem diverse lucruri, că erau unii care mai aveau legături şi puteam cumpăra pâine de la ei, în schimbul altor lucruri. M-am gândit că până se face selecția, poate se întoarce de la Revier. Când m-am întâlnit apoi cu doctorița ca să o întreb în care pat e mama să-i dau hainele, mi-a spus: „Dar mămica ta s-a dus în lagărul mare”. Adică asta însemna că a fost dusă la Birkenau, care aparținea de Auschwitz. Şi atunci am ştiut deja că am pierdut-o pe mămica mea. Nişte fete din Budapesta m-au luat lângă ele atunci şi au încercat să mă liniştească.

[…]

EK: Cât timp am avut-o pe mama lângă mine, numai la asta mă gândeam: să pot să o salvez. Şi apoi, când au luat-o pe mama, am fost într-o stare sufletească... nici nu mai puteam gândi, doar plângeam, plângeam, plângeam. Acolo unde dormeam, într-un pat aflat foarte sus, sub acoperiş, mă uda ploaia, dar eu nu mă mişcam, fiindcă eram aşa de distrusă...

Eva Kondas (n. Katz)

EK: Când s-a desființat lagărul m-au dus la Ravensbrück, că am fost aleasă pentru muncă. Nu ştiam eu pentru ce fabrică. Şi ne-au dus la Ravensbrück, unde ne-au ținut în carantină. Acolo la Auschwitz, când s-a făcut alegerea celor apte de muncă, atunci când au luat-o pe mama, era şi o femeie din Cluj cu două fete. Şi au ales-o şi pe femeia aceea, dar fiindcă avea un număr a putut fi dusă în Revier şi astfel a scăpat pentru un timp. Şi cu ele am fost împreună la Ravensbrück. Acolo iarăşi se făcea Zellappell şi au ales din nou câteva persoane pentru muncă. Pe mama celor două fete n-au ales-o şi aşa au pierdut-o pe mama lor. De la Ravensbrück am fost dusă la fabrica Henkel. Acolo am lucrat, la fabrica Henkel, până în anul următor. Asta se întâmpla din octombrie până când s-a încheiat războiul.

[…]

EK: Mergeam pe jos câțiva km până la fabrică şi am primit nişte pantofi olandezi, cu talpă de lemn. Zăpada se lipea de talpa pantofilor şi nemții care ne păzeau strigau: „Heraus! Heraus! Mai repede! Mai repede!” Odată unul cu bocanci mi-a dat una în fund şi am sângerat. Dar a fost un altul, care ştia româneşte, probabil mersese de aici în armata germană, care tot îmi dădea pe drum zahăr cubic şi-mi spunea „Dă mai departe! Dă mai departe!”. Acolo în fabrică se făceau avioane. În fața avionului este un fel de, cum se pune la cai pe talpă... un fel de potcoavă... Cel care tăia metalul, după aceea îl punea într-o baie ca să se înmoaie. De acolo primeam metalul, eu şi cu o altă prietenă, o prietenă din Oradea, şi pe un şablon, cu un ciocan de lemn îl formam.

5. Trasee ale revenirii: memoria locurilor regăsite după întoarcerea din detenţie

Eva Kondas (n. Katz)

EK: Dar nu se poate povesti, tot ce s-a întâmplat cu noi, nu se poate povesti. Când făceam baie şi ne dezbrăcam... era o psihoză, era ceva... ceva... nemaivorbind de munca aia, nemaivorbind de condițiile în care am fost ținuți, nemaivorbind când luau pe cineva şi ştiam că-l duce la crematoriu... […] Şi astăzi sunt invalidă... sufleteşte, invalidă sunt şi astăzi. Sufletul meu este invalid. Asta a rămas şi asta voi duce până la capăt.