Vioara Braun (n. Rosenzweig)

Vioara Rosenzweig, de etnie evreiască, s-a născut în 30 septembrie 1926, în Marghita, județul Bihor. Tatăl său a fost Rosenzweig Samuil, iar mama Rosenzweig Reghina (născută Guttman). A avut trei frați, dintre care doar unul s-a întors din deportare.

După interviul realizat de Daniel Stejerean, în martie 2007, Oradea.

Traseu deportare: Marghita – Oradea – Auschwitz II-Birkenau (Polonia – lagăr de exterminare) - Fallersleben (Germania: lagăr de concentrare) – Salzwedel (Germania: lagăr de concentrare; locul unde a fost eliberată) – Bergen-Belsen (Displaced Persons Camps) – Praga – Budapesta - Marghita.

1. Între familiar şi familial: memoria copilăriei, a familiei şi a prietenilor

VB: În Marghita, o treime din populație erau evrei. Au fost 3 sinagogi şi exista pentru băieți o şcoală iudaică unde învățau. Şcoala evreiască a existat până în ’34, o şcoală evreiască elementară. Dar din ’34 n-a mai fost, deci şi copiii evrei au mers la şcoala primară de stat.

DS: Părinții dumneavoastră erau religioşi, țineau sărbătorile?

VB: Da, țineau sărbătorile, toate tradițiile iudaice le-am ținut. În general, la Marghita, majoritatea, pot să spun că aproape toți erau religioşi, erau ortodocşi, nu erau neologi ca în Oradea. De exemplu aici, în Oradea, sinagoga asta mare era neologă, la Marghita nu era, erau cele trei sinagogi şi toți enoriaşii erau, în general, care țineau tradiția. Tineretul era şi care nu ținea chiar aşa de strict, dar în general, în familie, totul era caşer.

Vioara Braun (n. Rosenzweig)

DS: Ce limbă vorbeați în familie?

VB: Maghiară. Mama, băieții, şi nici eu nu ştiam idiş, limba idiş. Fiindcă mama nu vorbea idiş. Băieții, toți trei, chiar şi cei mici, pentru că umblau la şcoală iudaică, unde învățau să spună rugăciunile în ebraică, ei vorbeau ebraica. Şi fratele meu vorbeşte. Însă în familie vorbeam ungureşte. Marghita era o comună maghiară mai degrabă. Români pe vremea aceea erau foarte puțini. Funcționarii erau mai mulți români.

2. Memorii ale primejdiei:

Vioara Braun (n. Rosenzweig)

Să vă dau un exemplu, fratele cel mic, de 5 ani, a venit odată acasă cu nişte bani mărunți în mână şi zice: „Asta am primit de la soldatul cel mare, asta am primit de la soldatul cel mic.” Erau nişte forinți, mărunțişuri care erau pe vremea aceea. „Şi cum de ai primit banii ăştia?” am întrebat. „Păi, m-a întrebat dacă vreau să fiu prietenul lui şi am spus că da”. „Şi nu a întrebat cum te cheamă?” „Am zis că Szabó Miklós.” „Bine, dar pe tine te cheamă Szabó Miklós? Nu te cheamă Rosenzweig?” „Dar să zic şi să mă bată?” Deci şi un copil de 5 ani acum ştia ce îl aşteaptă dacă declara că este evreu, deci tot cu frica am fost.

3. Spaţii ale libertăţii răpite: memorii ale ghetourilor din Nordul Transilvaniei

Vioara Braun (n. Rosenzweig)

DS: Când vi s-a impus să purtați steaua galbenă ?

VB: Cred că prin februarie ’44 sau... cu vreo lună înainte de deportare.

DS: Ce s-a întâmplat în acea perioadă? Cum a avut loc deportarea?

VB: Prima dată am fost strânşi şi duşi acolo într-o sală care aparținea cizmarilor. Când era târg acolo se ținea. Şi ne-au strâns acolo şi n-am avut voie să luăm cu noi decât un rucsac cu ce încăpea în el. Înainte de asta a trebuit să predăm aurul. Tot ce aveai de valoare trebuia predat.

[…]

VB: Am stat două zile şi apoi ne-au dus la Oradea în ghetou, cu trenul de marfă. Noi, cei din județ, am fost cazați la fabrica de cărămidă sau la depozitul de scânduri. Noi am nimerit la depozitul de scânduri. Am stat, unii pe jos, alții acolo unde se uscau scândurile. Bineînțeles că totul era împrejmuit. Am stat cam două săptămâni acolo, în ghetou. Nu era voie să vină nimeni să ne viziteze şi nici noi să ieşim în curte. N-am putut să aducem cu noi decât nişte macaroane, cartofi, atât cât a încăput în bagaj pentru noi, pentru cinci persoane, fiindcă fratele meu fusese dus mai repede. El era mai mare, avea douăzeci de ani şi a fost ridicat deja în martie. A fost dus la muncă şi pe urmă deportat la Auschwitz. Iar noi, trei copii, cu cei doi frați mai mici, tata şi mam,a eram deci cinci persoane şi aveam câte un rucsac de mâncare. Pusesem şi slănină, ceea ce noi nu mâncaserăm până atunci, dar am zis că dacă este cazul, va trebui să avem cu noi.

[…]

VB: Şi am stat acolo două săptămâni, am făcut din cărămizi o vatră ca să se mai poată face de mâncare, măcar pentru copii să se gătească…

[…]

VB: Cu apa foarte greu ne-am descurcat, nu aveam decât aşa, puțin, ca să te speli. Aduceau, nici nu mai ştiu de unde, aduceau cu găleata, şi ne bucuram dacă puteam să ne spălăm pe mâini şi pe față. Iar după aceea, când au venit jandarmii care ne păzeau pe noi, de fapt, încă noi aici n-am văzut nemți, soldați nemți, decât jandarmi, cu pana aia, Kakas toll, cum ziceau ei.

Vioara Braun (n. Rosenzweig)

DS: De unde v-au urcat în trenuri?

VB: Acolo unde este parcul Bălcescu, nu ştiu dacă ați văzut că este acolo un turn pentru pompieri, şi pe acolo erau liniile de cale ferată. Şi acolo ne-au îmbarcat în tren şi ne-au dus pe urmă.

4. În proximitatea morţii: memorii ale lagărelor de muncă şi de exterminare

Vioara Braun (n. Rosenzweig)

VB: Până la Auschwitz, patru zile am mers, patru zile am stat în vagoanele acelea, îngrămădiți. Şi, îți poți închipui, acolo, de față cu băieții cu care altădată ne jucam, ne plimbam, ne distram, trebuia acum să îți faci nevoile, acolo față de ei fiindcă n-aveai cum altfel. Nu era loc nici să dormi. Aşa, cu schimbul, trebuia să te scoli în picioare ca să fie loc pentru bătrâni. Sufeream enorm de sete.

Vioara Braun (n. Rosenzweig)

VB: De exemplu, o femeie a născut în tren.

[…]

VB: Când a deschis uşa jandarmul, încă râzând, a spus că „No, va fi cu un evreu în plus!” A râs că, în loc să fugă cineva, chiar s-a înmulțit numărul. Ne-au dus până la Kassa, asta este, mi se pare, în Croația [n.r. Este vorba despre gara Košice, în maghiară Kassa, din Slovacia] sau... nu ştiu exact. Acolo ne-au predat la nemți, fiindcă până acolo ne-au dus jandarmii maghiari, iar de acolo ne-au preluat nemții. Acolo a fost şi mai rău. De exemplu, la un moment dat a plouat şi am scos un pahar ca să iau puțină apă. Atunci un jandarm a văzut şi mi-a dat peste mână, de am scăpat apa cu pahar cu tot.

Vioara Braun (n. Rosenzweig)

VB: Când am ajuns acolo, la Birkenau, imediat ne-au despărțit de bărbați.

DS: Cine a deschis uşile vagoanelor?

VB: Nemții, soldații SS. Au fost naziştii care erau însărcinați cu aşa ceva. De tata imediat ne-a despărțit. Atunci l-am văzut ultima dată.

DS: Ştiați unde vă aflați?

VB: Nu, nu am văzut decât vagoane şi apoi sârmă ghimpată, Block-uri care erau împrejmuite, lagărul… Şi apoi doctorul Mengele a început…

DS: Cum arăta acest doctor Mengele?

VB: Era un bărbat înalt, destul de tânăr şi stătea zâmbind, nu arăta a călău. Şi a ordonat imediat: „Femeile cu copii la stânga!”

DS: Cum era blond, brunet?

VB: Blond. Femeile cu copii la stânga, cei care eram apți de muncă, mai tineri, la dreapta. În primul rând, tot ce am mai avut cu noi a trebuit să lăsăm în vagon şi nu ne-a rămas decât ce a fost pe noi. Eu am fost cu o prietenă, care acum este în Israel şi încă ținem legătura. A fost o prietenă din grădiniță şi tot timpul, şi în lagăr, am fost tot împreună.

DS: Cum se numeşte?

VB: Mandelbaum Eliza. S-a căsătorit, după căsătorie se numeşte Iszak şi locuieşte la Beer Șeva. Pe noi ne-au dus la baie... de mama şi de restul nu mai ştiu, fiindcă ei au fost duşi cu camionul. Încă noi atunci nu ştiam ce se întâmplă, pentru că au spus că pe copiii şi pe bătrâni îi duc cu camionul la locurile unde vor trebui să stea, iar că pe noi ne duce în sala de baie. Acolo a trebuit să ne dezbrăcăm complet, aşa că şi rochia cu inele cu tot acolo a rămas. Apoi ne-au tuns pe cap şi peste tot, ne-au dat o bucată de săpun în mână şi a început să curgă apa. Foarte puțin timp ne-au lăsat la duş şi, ca nişte vite, pe altă uşă, tot veneau în urma noastră, altele şi altele. Pe noi ne-au încolonat, am primit fiecare o rochie, dar fără lenjerie intimă sau altceva. Nimic, numai o rochie aveam. Doar pantofii am putut să-i păstrăm. Şi apoi, gata, ne-au încolonat câte cinci şi ne-au dus în baraca în care am stat, Baraca C se numea.

DS: Ați avut tatuaj?

VB: Eu nu am fost tatuată. Eu, pe urmă, am fost dusă la muncă în altă parte. Numai pe cei care au rămas acolo i-au tatuat sau pe cei care au fost duşi în afara lagărului la muncă.

Vioara Braun (n. Rosenzweig)

VB: Vă spun cum a fost selecția mea. Am fost foarte bolnavă. […] Exista un fel de infirmerie şi a fost acolo un medic, o doctoriță chiar de la Cluj (îmi pare rău ca nu îi ştiu numele). A fost foarte omenoasă, foarte umană. Partea dreaptă mi-a fost toată umflată, iar cu ochiul drept nu mai vedeam. Ploua, era noroi şi eu m-am aşezat acolo, în noroi, pentru că îmi era foarte rău şi ea mi-a dat ceva pastile, ceva medicamente, şi îmi zice: „Nu te trimit la spital!” Ea ştia, săraca, ce însemna să te trimită la spital. Mai zice: „Aşa este mai bine! Uite, să pui compresă caldă!” Şi mi-a dat nişte pastile pe care să le beau şi, cum aveam rochia destul de lungă, fiindcă de fiecare dată când ne duceau la dezinfecție, la duş, trebuia să lăsăm toate hainele acolo să le pună în incubator şi ne dădeau altele, am rupt o bucată din ea şi le-am înfăşurat. După cum nimereai, rochia era mai mare sau mai mică, dar dacă era mai mică trebuia s-o păstrezi fiindcă nimeni care avea rochia mai mare nu prea voia s-o schimbe. Iar eu nimerisem atunci una mai lungă, aşa că am putut rupe o bucată din ea. Dimineața nu am băut ceaiul şi nici prietena mea. Mai era o ajutoare, care ajuta la împărțit ceaiul, şi întotdeauna îmi dădea un pic mai mult din ceai, fiindcă ştia că-s bolnavă. Şi ea era tot din Marghita. Şi din ceaiul acela îmi puneam întotdeauna pe ochi şi luam pastilele astea. Dar eram deja foarte slăbită atunci când s-au făcut selecțiile. Însă, când erau selecțiile, nu ştiai niciodată dacă acuma te selectează pentru crematoriu sau pentru lucru. Aşa că nu ştiai ce te aşteaptă, ce va fi. Atunci când a venit rândul Block-ului nostru, a venit doctorul Mengele şi avea ca translatoare o fată poloneză, care vorbea şi ungureşte. A trebuit să ne dezbrăcăm complet, să stăm cu mâinile în sus şi fiecare să treacă prin fața lui. El nu vorbea, făcea doar aşa, cu mâna, încolo sau înapoi. Prietena mea mi-a zis atunci: „Să vedem dacă treci tu înainte şi dacă treci, atunci eu vin dupa tine, iar dacă nu, fac cumva să mă eschivez, ca să merg înapoi.” Când am ajuns în fața lui, cu mâinile în sus, şi dacă aş mai trăi o sută de ani nu aş uita clipa aceea, mă întreabă: „Câți ani ai?” Eu am înțeles, fiindcă ştiam puțină germană, dar în clipa aia nu ştiam ce să spun. „Oare să spun mai mult, mai puțin, ce trebuie să spun?” Aşa că am aşteptat până a tradus fata, ca să am timp să mă gândesc. Şi după ce m-a întrebat în ungureşte, şi am spus că 18, a făcut aşa, înainte, şi cu asta am nimerit într-o grupă pe care ne-a trimis la muncă. El probabil s-a gândit: „Ei, are 18 ani, e slabă, dar face treabă!” Cei care au rămas, care au fost respinşi, nu s-au mai întors acasă. Au fost duşi cu toții la crematoriu.

5. Trasee ale revenirii: memoria locurilor regăsite după întoarcerea din detenţie

Vioara Braun (n. Rosenzweig)

VB: în 15 septembrie am ajuns noi şi deja eram mulți acum la Marghita. Acasă la noi nu mai era absolut nimic, era goală casa, nici mobilă nu mai aveam, nimic. Dar ne-au dat lucruri de la cei care n-au venit, că erau care n-au venit acasă, iar apoi am mai primit de ici de colo câte o masă, un pat. De mâncat, mâncam la cantină, că au făcut o cantină populară.