Paul Markovits

Paul Markovits, de etnie evreiască, s-a născut în 18 octombrie 1932, în Baia Mare, județul Maramureş. Tatăl său, Avram Markovits, s-a născut în 1906 în Copalnic, județul Maramureș, și a fost de profesie pantofar, iar apoi laborant chimist în cadrul întreprinderii Phoenix din Baia Mare. Mama sa, Malvina Markovits, s-a născut în 1914 în Sighetul Marmației și a fost de profesie coafeză. Paul Markovits nu a avut frați sau surori.

Interviu realizat de Daniel Stejerean în mai 2006, Baia Mare.

Traseu deportare: Baia Mare (ghetou) – Budapesta (evadare din ghetoul din Baia Mare) – Budapesta (ghetou, locul unde a fost eliberat) – Baia Mare

1. Între familiar şi familial: memoria copilăriei, a familiei şi a prietenilor

PM: În Baia Mare am locuit într-un cartier de meseriaşi evrei. Erau mulți muncitori, după primul război mondial, angajați ai întreprinderii Phoenix, al cărei proprietar era Weiser, tot un evreu. […] Cartierul în care locuiam eu nu era departe de centru, de centrul vechi, unde era o fântână. Atunci, pe timpul acela, au locuit 14-15 000 de oameni, n-au fost mai mulți, dar din aceştia, aproape 2 000 au fost evrei. […] Sinagoga era pe strada Someşului, iar eu locuiam pe strada Baia Sprie, lângă Biserica Luterană. Eram a patra sau a cincea casă, după ce intrai pe strada Trâmbiței, aproape de sinagogă. Noi mergeam la sinagoga de pe strada Someşului.

DS: Părinții dumneavoastră frecventau sinagoga?

PM: Părinții mei nu erau habotnici, erau oameni destul de emancipați şi destul de axați pe problemele lumeşti.

DS: Mama dumneavoastră pregătea ceva deosebit de sărbători?

PM: La noi, două sărbători erau extrem de respectate, una era Pesahul. De Pesah era obligatoriu, când eram eu copil de 6-7 ani, înainte de deportare, ca toată familia, din toate colțurile lumii, de unde erau, să se strângă la Baia Mare. Unchiul meu era cel mai în vârstă, era cel care conducea masa de Seder. Pentru asta trebuia să vină acasă şi ultimul nepot. Era obligat să vină, fiindcă Paştele era o sărbătoare familială şi trebuia să aibă loc întâlnirea familiei, cel puțin o dată pe an.

DS: Legile Kashrutului erau respectate?

PM: Erau respectate, fără nicio discuție. În Baia Mare, în curtea bisericii (sinagogii), pe strada Someşului, era o măcelărie de găini și rațe. Chiar lângă baia rituală era şi măcelăria. Măcelăria devite nu ştiu unde era. Dar ştiu că cea de găini era acolo şi duceam găinile și gâştele acolo. Erau şi femei care le curățau acolo. […] Dar, de exemplu, când eram mic, unchiul meu, de Yom Kippur, intra după-masa în biserică, nu ca şi acum că la ora 7-8 deja se cântă Kol Nidre. Atunci cam până pe la ora 12 noaptea ajungeau de cântau Kol Nidre. Toată lumea era îmbrăcată în ciorapi albi, halat alb, kippah albă, papuci, nu intrau cu pantofii de afară. Şi stăteau 24 de ore în biserică şi se rugau. Noi, copiii, mai umblam. Aveam şi o sărbătoare extraordinară, Purimul.

DS: Ce făceați de Purim? Asta e o sărbătoare veselă.

PM: De Purim? Cei mai mari se îmbrăcau în fel de fel de costume. Dar eu, de ce-am iubit Purimul? Atunci îmi făceam rost de bani de buzunar. În primul rând, era obiceiul că pentru fiecare familie se pregăteau prăjituri. Se făceau farfurii cu prăjituri şi se trimiteau copiii cu cadouri la prieteni. Şi mama mă trimitea pe mine şi primeam câte un bănuț, atunci când duceam prăjiturile. Asta se făcea în ajun. Apoi, în cealaltă zi, dimineața, ne strângeam toți copiii, ne puneam o mască şi mergeam şi cântam diferite cântece de Purim. La noi în casă nu se vorbea ebraică, ci idiş, jargonul acela. Erau foarte multe cântece şi veselie. De-asta îmi plăcea mie Purimul.

DS: De Şabat, mama dumneavoastră pregătea mâncarea?

PM: La noi se făcea mâncarea până vineri seara, la apusul soarelui. Luam oala cu cholent şi o duceam la brutărie. Lângă biserică era o brutărie unde se depunea cholentul. Vineri seara se mânca normal, iar sâmbătă, la amiază, se mânca cholentul care era fierbinte, adus de la brutărie. Dar înainte se mânca ficat de pasăre, ceapă şi ou fiert. Asta se mânca şi se mai mâncau supe de fructe: din mere, din pere. Dar cholentul era ceva... îl aduceai de la brutărie fierbinte.

2. Memorii ale primejdiei:

N-am avut probleme cam până în anul 1933, cam când aveam vârsta de 5-6 ani. La vârsta de 3 ani am fost înscris la heder. Adică am fost înscris şi la grădiniță, iar după grădiniță mergeam la heder. Eu, fiind copil, nu mi-am dat seama ce se întâmplă, dar am observat ceva în momentul în care tata a fost scos din fabrică pentru că era evreu. Tata a trebuit să-şi caute alt loc de muncă şi n-a găsit loc de muncă decât la pădure. Aşa că a mers la Firiza, la exploatare forestieră, fiindcă trebuia să-şi întrețină familia cumva, deşi şi mama lucra. Lucra zi şi noapte şi era foarte cunoscută ca coafeză. În 1941, pe tata l-au concediat. A început al Doilea Război Mondial şi l-au dus în detaşament de muncă. A fost în Ucraina, adică în Rusia, iar în ’42 a venit înapoi. Dar apoi iar l-au dus. Adică, s-a întors de pe front şi după aceea iar l-au dus. A murit în 1945.

3. Spaţii ale libertăţii răpite: memorii ale ghetourilor din Nordul Transilvaniei

DS: În momentul intrării trupelor hortyste în Baia Mare unde erați?

PM: Eram în Baia Mare şi am rămas acolo până în ’44, în aprilie. În 4 aprilie a fost constituit ghetoul evreilor din Baia Mare de către statul maghiar. Primul ghetou a fost la fabrica de cărămidă din spatele uzinei Phoenix. N-oi uita în veci, dimineață la ora 5-6, a apărut, la poarta casei unde stăteam, o căruță cu un polițist. Nu era un jandarm cu pene, era un polițist orăşenesc, un Levente, şi un reprezentant al primăriei. Ne-au spus să ne luăm lucrurile principale, iar din casă, toate bunurile, candelabrele, tot ce era de valoare, le-au băgat într-un sac. Inclusiv aparatul de radio l-au luat. Radioul, încă din ’40 a fost sigilat, fiindcă evreii n-aveau voie să asculte radio. Toate astea le-au împachetat şi au fost duse la primărie. Noi, numai ce am putut duce în mână am luat şi apoi am fost duşi în ghetou. Dar nu-ți spun, cei mai buni prieteni, cei în care ai crezut, şi colegii au râs. Au râs de noi, ba încă unii mai şi scuipau, mai şi cântau „zsidó eb, te vörös eb” (în traducere: câine evreu, câine roșu) şi te batjocoreau. Şi aşa am ajuns în ghetoul din spatele Phoenixului. În Baia Mare mai era încă un ghetou pentru sătenii din jur, de la Borcut.

DS: În cadrul ghetoului, din câte vă amintiți, care era situația?

PM: Era un ghetou acolo, dar era unul şi unde-i acum biserica (pe strada Someşului). Era ghetoul principal, unde era conducerea, rabinii şi bolnavii foarte grav.

DS: Şi care era situația acolo unde erați? Vă băteau, vă dădeau de mâncare?

PM: Mâncare nu se dădea.

DS: V-ați putut procura de mâncare în cadrul ghetoului?

PM: Lăsau pe unii să meargă să cumpere, dar pe nimeni n-au lăsat să se apropie. Se mai putea merge să se aducă alimente, dar, în general, ne-am adus noi alimentele.

DS: Ghetoul era închis? Cu ce era împrejmuit?

PM: Era gard de sârmă.

DS: Aşadar nu aveați acces în afara ghetoului.

PM: Nu. Nici nu puteai să mergi, fiindcă era aproape în câmp. Unde să mergi, spre pădure? A fost înconjurată fabrica şi exista un loc unde se uscau cărămizile, şi acolo am fost aşezați, pe familii.

DS: Noaptea unde dormeați?

PM: Acolo.

DS: Erau barăci?

PM: Nu erau barăci. Stăteam sub acoperişul ăla, unde se lucra. Erau multe mese unde se uscau cărămizile. Dar unii chiar afară, în noroi stăteau. Ce să mai povestim!

Între timp, mama, care era de meserie coafeză, şi era foarte bună, era scoasă din ghetou pentru a merge să le facă părul doamnelor de ofițeri. Şi era foarte bună prietenă, de fapt, nu prietenă, era simpatizată de soția comandantului, sau a unui comandant, că nu ştiu exact cine a fost. În orice caz, i-a spus: „Manci – fiindcă pe mama o poreclea Manci, aşa îi spuneau colegii în oraş – aveți grijă că se face lista pentru primul transport în Germania. Uite, eu te ajut să poți să ieşi din ghetou.” Şi doamna aia ne-a ajutat. Atunci, fiecare ofițer avea un militar care-i făcea servicii. Nu ştiu cum să zic, fiecare ofițer avea un servitor militar, primeau ei. Şi l-a trimis pe ăla şi ăla ne-a scos afară din ghetou, că a zis că o duce pe mama la doamnă. Şi de-acolo nu ne-am mai întors. Noaptea ne-au dus cu o trăsură până dincolo de Seini. Acolo ne-am urcat în tren cu mama şi am mers spre Budapesta. Şi, înainte de a intra în Budapesta, nu ştiu precis unde, la periferia oraşului Budapesta, a venit o razie şi ne-a prins. Norocul nostru care a fost? Că am trecut de zona oraşului Budapesta şi razia a fost făcută de către poliție, nu de către jandarmii cu pene. Dacă ne prindeau jandarmii cu pene, ne duceau înapoi în ghetou. […] Am stat 24 de ore arestați, împreună cu mama, şi când a venit controlul închisorii, au zis: „Au furat? Au omorât vreun om? Nu? No, afară cu voi.” Şi aşa am ajuns pe ulițele oraşului Budapesta. […] Apoi, am fost duşi şi am stat într-o casă cu stea galbenă din oraşul Budapesta. Am stat în Budapesta, pe Teleki ter nr. 5. Era o casă cu stea galbenă. În casa aia galbenă, într-un apartament, eram 3-4 familii înghesuite acolo. Şi în 1944, în octombrie, chiar în ajunul zilei mele de naştere, domnul Horthy a depus armele şi a anunțat că iese din război. Dar imediat Szalasi, Nyilas-ii, au luat puterea şi pe noi, în următoarea zi, ne-au încolonat, cu mâinile ridicate, şi ne-au dus pe toți într-un loc, mi se pare, pentru concursuri hipice, sau aşa ceva. Acolo ne-au dus pe toți. Ne-au dus acolo şi ne-au ținut, nu mai ştiu exact, o zi-două, dar, în orice caz, apoi ne-au adus înapoi. Între timp, lumea a fost obligată să nu iasă afară din casă, fiindcă, deja frontul, respectiv ruşii, era în pragul oraşului Budapesta. Se auzea deja binişor şi exista permanent alarmă că vin avioanele. Atât englezii, cât şi ruşii şi americanii ne bombardau şi a început asaltul Budapestei. Din cauza asta, pe o parte din oameni, i-au dus să sape şanțuri antitanc. Între timp, s-a constituit şi ghetoul din Budapesta şi ne-au dus în ghetou. Mama, săraca, a fost dusă odată la lucru şi nu s-a mai întors. Aşa că eu am rămas în mijlocul oraşului Budapesta fără nimeni.

4. În proximitatea morţii: memorii ale lagărelor de muncă şi de exterminare

PM: Mama a ajuns în Auschwitz. […] S-a dus într-o noapte din octombrie. După ce ne-am reîntors în ghetou (este vorba despre ghetoul din Budapesta), a fost dusă la săpat de şanțuri şi nu s-a mai întors. A fost dusă în Auschwitz. După ce s-a întors din Auschwitz a mers la Baia Mare.

5. Trasee ale revenirii: memoria locurilor regăsite după întoarcerea din detenţie

DS: După ce-ați ajuns în Baia Mare v-ați întors acasă, unde locuiați şi înainte?

PM: Nu, între timp au fost organizate cazări pentru cei reîntorşi. Au fost şi cantine, adică exista o comisie care aranja şi atunci am primit o locuință. Ne-am mutat acolo şi mama a început să lucreze. Eu m-am înscris la şcoală, în clasa I de liceu.

DS: V-ați întors chiar în momentul în care aveați...

PM: Împlineam 13 ani. Şi atunci, repede, m-au dus la un rabin, m-au pregătit, şi am fost primul copil şi cel mai tânăr reîntors, şi, în biserica (sinagoga) cea mare, mi s-a făcut Bar Mitzvah. La cantină s-a dat apoi o masă festivă. N-am spus că, înainte de a pleca din oraş, mama a ascuns lucruri de nimic, printre care fotografii şi tallit-ul bunicului pe care a vrut să mi-l dea când voi fi eu Bar Mitzvah. Bunicul a murit, dar i-a păstrat tallit-ul. Şi astăzi există. Pe bunicul l-a chemat Paior şi este scris şi acum pe el numele. Când am venit acasă, în grădină, am găsit lucrurile pe care le ascunsese mama: nişte vase, nişte plapume, aşternuturi. Au fost puse în saci şi ascunse apoi într-o ladă şi astupate. Şi mama a găsit acolo tallit-ul şi aşa am ajuns că la Bar Mitzvah am avut tallit-ul bunicului.

PM: Mama, după ce s-a reîntors, după o perioadă, când a văzut că tata nu se întoarce, a făcut toate demersurile să primească confirmare dacă mai trăieşte. Şi a primit înştiințare oficială, cu certificat de deces, cum că tata, după eliberare, a murit în 5 mai 1945 în localitatea Hillersleben. Aici a fost internat în spital şi a murit de febră tifoidă şi dizenterie. Pe baza acestui demers, a făcut cunoştință cu un alt deportat, şi s-a căsătorit. Mama a lucrat în comerț apoi, n-a mai lucrat ca coafeză, iar în 1964 a emigrat în Israel.