Elena Kain şi Ernö Kain

Elena Kain s-a născut în 18 martie 1923, iar Ernö Kain în 26 noiembrie 1926, în Dindeşti, județul Satu Mare. Cei doi verișori s-au căsătorit după ce s-au întors din deportare. Tatăl Elenei a murit în 1928, iar mama sa a rămas împreună cu 5 copii. Doar Elena a supraviețuit deportării. Părinții lui Ernö Kain au fost deportați și nu au supraviețuit. Ernö a fost dus la muncă forțată în 1942 în Tâșnad, Toplița și apoi în Ucraina. A fost eliberat în octombrie 1944 de către armata română.

Interviu realizat de Ioana Cosman şi Adrian Oneț în octombrie 2006, Dindeşti.

Traseu deportare Elena Kain: Dindești – Andrid – Satu Mare – Auschwitz – Mülhausen - Bergen-Belsen – Arnsberg (marș până în apropriere de Arnsberg, unde a fost eliberată) – Dindești (prin Ungaria).

1. Între familiar şi familial: memoria copilăriei, a familiei şi a prietenilor

AO: Au existat mai multe familii evreieşti în Dindeşti?

Ernö K: Da.

Elena K: Şase. Dar toți eram rude.

Ernö K: Verişori şi frați.

AO: Familia dumneavoastră cum se numea?

Elena K: Tot Kain.

Ernö K: Verişori am fost toți.

IC: Familia dumneavoastră era o familie religioasă?

Elena K: Da, dar moderat.

Ernö K: Eu şase ani am învățat la yeshiva.

AO: Unde?

Ernö K: La Carei, 3 ani şi alți 3 ani la Marghita.

AO: Ebraică ați învățat?

Ernö K: Ebraică am învățat, dar, ştiți cum a fost atunci? Atunci s-a vorbit idiş, nu limba asta care se vorbeşte acum în Israel.

Ernö K: La noi, când era nuntă, fetele n-aveau voie să danseze cu băieții. Au fost unii şi mai moderni, dar foarte puțini. Aceia erau condamnați, cei care se plimbau sâmbăta după-masa pe corso. Se spunea că aia e o crimă. Asta a fost în anii ‘30, aşa a fost.

2. Memorii ale primejdiei:

Elena K: În acea perioadă, în anii ‘40, au început să-i ducă pe frații mei mai mari. Unul a fost dus în Ucraina, altul în Slovenia, în Iugoslavia. Şi apoi, bine n-a fost aici, fiindcă, ştiți dacă i-ați văzut prin fotografii, jandarmii maghiari care aveau pene de cocoş la pălărie s-au purtat urât. Şi atunci am avut prăvălie, dar s-au tot legat, ba de una, ba de alta şi a trecut foarte greu timpul.

[…]

IC: Familia dumneavoastră cum a reacționat când au intrat trupele maghiare?

Ernö K: Păi, n-au putut face nimic. Şi la noi s-au legat de orice, jandarmii ăştia cu pene. Şi dacă n-au avut de ce, totuşi, totdeauna au găsit un motiv. Aşa au fost plătiți, probabil, şi au fost instruiți. Noi ne-am ferit de ei cât am putut de mult. N-am avut ceva, aşa, deosebit, însă s-au legat de orice chițibuş. Dacă cinci minute a rămas prăvălia deschisă mai târziu, au izbit în uşă că de ce nu am închis. De orice s-au legat.

IC: De Hitler şi de nazism auziserăți?

Elena K: Da, asta am ştiut. Am şi auzit şi am citit şi ziarele.

Ernö K: A fost în primul rând în Germania, apoi şi în țările astea pe care le-a luat el, şi pe urmă s-a întărit peste tot.

Elena K: A fost cu noi o fată din Germania, fiica unui fabricant, care a spus că atunci când au început să-i ducă pe evreii din Germania, ea a plecat în Austria. Apoi, când au ajuns şi acolo, a plecat în Polonia, iar de acolo a venit în Cehoslovacia până a ajuns în Ungaria cu noi. Dar până la urmă şi ea a ajuns tot acolo, a ajuns să fie deportată.

3. Spaţii ale libertăţii răpite: memorii ale ghetourilor din Nordul Transilvaniei

AO: Cine v-a ridicat ca să vă ducă în ghetou?

Elena K: Au fost consilieri, de aici, de la primării, cu jandarmii.

AO: Cu jandarmii unguri?

Elena K: Da.

[…]

AO: Erau şi nemți când v-au ridicat?

Elena K: Aici nu. Erau nemții în oraşele mai mari, dar n-au ajuns până aici. Au executat şi ungurii fără nemți.

AO: Şi unde v-au dus?

Elena K: Prima dată ne-au dus la Andrid, comuna vecină. Ne-au dus acolo, unde am stat trei zile în şcoală şi de acolo ne-au dus apoi la Satu Mare. Am stat într-o sinagogă, până prin 20 şi ceva, nu ştiu exact. Pe noi ne-au ridicat la 3 mai.

4. În proximitatea morţii: memorii ale lagărelor de muncă şi de exterminare

IC: De ce vă era cel mai frică în lagăr?

Elena K: De nimic, nu mi-a fost frică de nimeni. Am fost, nu ştiu, aşa de împietriți, că nici n-am putut plânge. Şi, după ce am venit acasă, a trecut, cred, o jumătate de an până ce am început să ştiu să plâng din nou.

IC: Vă era frică de moarte?

Elena K: Nu. Am fi vrut să murim. Când am lucrat acolo, la fabrică, veneau avioane care încercau să o bombardeze, dar nu au găsit-o. Şi când avioanele erau aproape de noi, ne duceau jos, în buncăr, ca să nu stăm în fabrică. Odată, am deschis uşa şi am vrut să ieşim cu toții afară, că am zis, de ce să nu murim aşa, fiindcă oricum vom muri, măcar nu vom suferi atâta. Dar tare urât au reacționat nemŃii care au avut grijă de noi şi nu ne-au dat voie să deschidem uşa. Aşa că nu ne-a fost nouă frică, chiar am crezut că dacă murim măcar nu mai suferim.

IC: La ce vă gândeați cel mai mult?

Elena K: La mâncare, fiindcă am fost flămânzi tot timpul. Erau acolo nişte locuri unde se aruncau gunoaiele, şi erau coji de cartofi şi pe alea le-am mâncat, aşa murdare cum au fost. Nu ne lăsau să le mâncăm, dar nu pentru că se îngrijeau de sănătatea noastră. Am fost foarte flămânzi şi tot timpul ne gândeam că, dacă vom ajunge vreodată acasă, de dimineața până seara tot mâncare vom face.

AO: Ați fost tatuată cu număr?

Elena K: Da, 13051, dar poate acum nu se mai vede. Atunci s-a spus că e bine pentru cel care primeşte număr, pentru că îl vor trimite la muncă, dar mulți n-au mai ajuns până acolo. Ăsta ne-a fost numele acolo, numărul, nume n-am avut. S-a cam şters din ’44 până acum.

IC: Cine v-a tatuat numărul?

Elena K: Să vă spun sincer, nu-mi mai aduc aminte, poate că au fost evreice sau nemțoaice, nu ştiu, nu-mi amintesc. Poate că au fost evreice care s-au priceput la asta, fiindcă la muncă ne-au pus pe fiecare la ce s-a priceput. A fost cineva care ne-a avut în grijă, adică avea grijă să facem ce vor ei. Au fost şi cei care au lucrat la crematoriu, fiindcă nemții i-au pus pe alții să facă treaba asta. Până la urmă şi pe ăia i-au băgat în crematoriu, dar ei ştiau că acesta le era sfârşitul ca să nu fie martori.

5. Trasee ale revenirii: memoria locurilor regăsite după întoarcerea din detenţie

IC: Ce v-a întreținut speranța cât timp ați fost în lagăr?

Elena K: Am vrut să venim acasă. Nu ştiu ce am vrut, de fapt, fiindcă atunci când am ajuns acasă şi n-am găsit pe nimeni am spus: „De fapt, de ce am vrut să vin? De ce am vrut să trăiesc?” De moarte nu m-am temut. Numai, ştiți de ce m-am temut eu? Acolo erau tare multe oase, cum eram şi eu, numai oase, şi nu vedeai altceva decât cum erau duşi morții şi se auzea cum le scârțâie oasele. Şi eu m-am tot gândit şi-am zis că nu-mi pare rău dacă mor, numai să nu mă văd aşa. Bine, nu m-aş fi văzut dacă aş fi murit. A fost greu, dar nu se poate descrie, parcă nici nu-ți vine să crezi. Se întâmplă câteodată să visez că sunt în lagăr şi aşa de bine îmi pare când mă trezesc şi văd că nu-i adevărat.

IC: După ce v-ați întors acasă, care a fost reacția celor din jur?

Elena K: Toți au fost drăguți, toți au vrut să mă vadă, dar eu m-am întrebat atunci de ce am vrut să vin. Aş fi vrut să mă duc undeva, adică să călătoresc tot timpul, să nu ajung nicăieri, fiindcă nu îmi găseam locul. Vă spun că o jumătate de an n-am avut nici o lacrimă, dar după aceea am început să plâng şi atâta am plâns că la începutul anilor ‘50 am fost operată la ochi, la Bucureşti, la canalul de lacrimi. Probabil că am plâns prea mult. Atunci am început să revin cumva la viață. Înainte totul mi-a fost indiferent. Asta a fost. A fost tare greu. Dar mă tot gândesc, dacă mie mi-ar fi povestit cineva lucrurile astea, oare eu aş fi crezut prin ce poate trece un om? Nu.