Eva Pamfil (n. Semlyem)

Eva Pamfil, de etnie evreiască, s-a născut în 1918 la Gherla.

Traseu deportare: Cluj - Auschwitz II-Birkenau (Polonia: lagăr de exterminare) - Bergen-Belsen (Germania: lagăr de concentrare) - Hamburg-Langenhorn (Germania: lagăr de concentrare) - Braunschweig (Germania: lagăr de concentrare) - L.L. Hamburg Neuengamme SS-Arbeitslager A3 (Germania: lagăr de concentrare) - ?

Memorii ale primejdiei:

despre primăvara lui 1944 când antisemitismul ajunge la formele cele mai acute:

EP: Nu mai dispuneai de tine, nu erau pentru noi legi, orice se putea întâmpla.

În proximitatea morţii: memorii ale lagărelor de muncă şi de exterminare

EP: Umilitor a fost cred, la început, când am intrat în lagăr; a fost un șoc puternic pentru că atunci s-a terminat cu noi ca ființe umane. După ce ne-au dezbrăcat în pielea goală, ne-au luat tot […] și după aceea ne-au luat și părul și ne-au tuns peste tot; acesta a fost momentul de totală umilire a noastră. În rest, sigur, la tot pasul eram umiliți, dar atunci trăiam deja într-o altă stare, nu mai eram egali cu alți oameni.

EP: Este ceva care și acum trăiește în noi că nu se poate uita; ceea ce este foarte ciudat și probabil un fel de autoapărare este că niciodată n-am visat despre lagăr.

EP: Întotdeauna am avut ceva instinctiv care mă salva. Am lucrat într-un loc mlăștinos pe arșiță și acolo trebuia să săpăm. Și foarte multă lume a făcut bășici de la arsuri care s-au infectat, lucru care era deosebit de periculos pentru că nu primeam tratament. Și atunci eu, așa pur și simplu din instinct am luat nămolul acela, m-am uns și s-a uscat pe mine și așa mi-am apărat picioarele. Am făcut totul din instinct. Când ne era frig ne-am băgat una în alta ca să ne încălzim și ne-am strâns mușchii, acesta e un fel de apărare împotriva frigului.

EP: Setea și foamea, mai ales astea erau. Fiecare celulă de-a noastră era înfometată; asta nu se poate compara și nimeni nu poate să-și închipuie ce înseamnă foamea. Nu așa cum simți acum că îți este foame, e ceva… . După ce am fost eliberați și am fost în Suedia deși am mâncat cantități inimaginabile, tot timpul am simțit că îmi era foame.

EP: Ne gândeam mereu la mâncare, dar asta nu ne-a ajutat prea mult, de aceea am hotărât să nu mai vorbim despre mâncare, dar noi, care acasă nu găteam, tot găteam și tot despre asta vorbeam.

EP: Încercam să uit ceea ce era foarte, foarte urât gândindu-mă la trecut. Curios ce rămâne, un bob de zmeură pe care, când am ieșit din lagăr în drum spre locul de muncă pe câmpuri, l-am văzut și l-am cules. Ceva extraordinar, bobul acela de zmeură care simboliza toată frumusețea care a fost pierdută. Bobul acela pe care l-am zărit în tufișuri însemna ceva extraordinar. […] Mai ales despre trecut vorbeam. Refăceam scene pe care le derulam în minte: ce s-ar fi întâmplat, unde eram eu acum dacă reușeam să fug în România: Îmi imaginam niște situații posibile și bineînțeles combinate cu mâncare bună, mai ales.

EP (despre momentul în care a ajuns la Auschwitz): Nu m-am gândit la moarte, nu m-am gândit că ne omoară, la asta nu m-am gândit. Ba încă era o tânără care a spus că ea a auzit că pe cei care au ajuns aici din Polonia i-au omorât acolo (în crematoriu). Nu am vrut să auzim asemenea lucruri și așa am refuzat.

EP: Am avut speranță în Dumnezeu, însă nu s-a concretizat exact cum și în ce aveam speranțe. Totdeauna speranța ține omul în viață. Când renunți și spui că eu n-am să suport asta atunci sigur n-o să supraviețuiești. În afară de asta, totul era hazard, întâmplarea că făceai un pas la dreapta sau la stânga nu știai ce te așteaptă dincolo. Când am ajuns în lagărul de muncă am fost tatuată, asta a fost în iulie (1944) și am crezut că asta e ceva… ziceam că suntem undeva ținuți în evidență și înseamnă că ne ține ca să muncim, nu ca să ne omoare… În fapt erau și din aceștia din când în când selectați (la moarte), dacă ei considerau că ești mai slăbită sau bolnavă […]. Când mă gândeam, ajungeam la concluzia că ei n-o să ne lase niciodată să trăim chiar dacă se termină războiul […], pentru că n-o să lase martori în viață. Asta a fost ce gândeam cu capul, însă, în același timp, lucra în mine un alt instinct de viață care mă făcea să simt că am să supraviețuiesc, ziceam că trăiesc și voi trăi.

Trasee ale revenirii: memoria locurilor regăsite după întoarcerea din detenţie

EP: Undeva credeam că se poate continua ceea ce a fost înainte. Bineînțeles cu pretenții foarte reduse. Nu aveam nevoie de nu știu ce locuință, de câteva camere, și am vorbit de asta și cu alții. fie că au fost deportați sau au fost în închisoare; eu m-am gândit așa că o baie o să-mi ajungă și acolo o să pot să pun o canapea și, asta e. Un schimb de haine, cartofi pe care o să pot să-i gătesc în toate felurile, o cacao cu cozonac, acesta a fost tot timpul lagărului dorința mea […] Clujul m-a răscolit. Anumite sentimente pe care le-am avut dinainte au reapărut.

EP: Am avut o colegă care era nemțoaică și ea a fost prima care mi-a spus că-i e rușine că este nemțoaică. N-am avut niciun fel de resentimente ca să declar că detest nemții sau detest ungurii. E vorba în primul rând de oameni și oameni, și pe urmă de guverne și legi pentru că oamenii, în majoritatea lor, nu spun toți, sunt capabili să facă mult rău dacă sunt încurajați și dacă nu sunt educați să aibă o judecată personală.