Repere istorice
Prezenţa evreiască în spaţiul Transilvaniei este atestată încă din perioada în care Dacia era sub stăpânire romană, prin descoperirea mai multor monede din perioada lui Bar Kochba (datate aproximativ 133-134 CE) în mai multe localităţi: la Ulpia Traiana Sarmisegetuza, la Pojejena (judeţul Caraş-Severin) şi la Ilişua (judeţul Bistriţa).
În perioada medievală este certificată prezenţa evreiască pe teritoriul transilvănean prin variate surse istorice, cum ar fi câteva documente din secolul al XIII-lea care menţionează o serie de întreprinzători evrei implicaţi în comerţul cu sare pe Mureş.
Stabilirea în număr mai mare a evreilor în Transilvania începe după 1492, când au fost expulzaţi din Spania. Drept urmare, comunităţile care se formează în spaţiul transilvănean vor fi majoritar de rit sefard, membrii acestora sosind din teritoriile Imperiului Otoman, unde îşi găsiseră refugiu după expulzarea din Spania.
În perioada Principatului Autonom al Transilvaniei, între 1571–1691, prezenţa evreiască sporeşte semnificativ, fiind menţionată existenţa unui tribunal rabinic (Bet-Din) la Alba Iulia în 1591. În secolul al XVII-lea, evreii apar în documente în principal ca medici invitaţi , pentru a avea grijă de principii Transilvaniei, sau ca mijlocitori ai relaţiilor comerciale cu Poarta Otomană.
Rákóczi G., Approbatae Constitutiones, Claudiopoli[s], 1653
Principii Transilvaniei încurajează stabilirea populaţiei evreieşti în Transilvania, în scopul dinamizării activităţii economice şi al înscrierii principatului în marele circuit comercial al epocii, prin mijlocirea negustorilor evrei. Astfel, principele Gabriel Bethlen acordă în anul 1623 un privilegiu în 11 puncte evreilor invitaţi să se aşeze în Transilvania, prin care este fixat statutul juridic al evreilor din această regiune timp de aproape două secole. Privilegiul acordat de Gabriel Bethlen garanta dreptul la locuire, dreptul de liberă circulaţie în principat şi de părăsire al acestuia cu toate bunurile deţinute, dreptul de practicare liberă a comerţului sub protecţia principelui, dreptul la exercitarea religiei proprii, dreptul de a fi taxaţi cu aceeaşi sumă ca în ţara de provenienţă. Prin publicarea în 1653, în timpul principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea, a codurilor de legi ale principatului Transilvaniei Approbatae Constitutiones , dreptul de aşezare al evreilor este limitat doar la oraşul Alba-Iulia şi doar în calitate de jeleri, fără a beneficia de drepturi cetăţeneşti şi fără a putea dobândi proprietăţi imobiliare.
În decursul secolului al XVII-lea, beneficiind de protecţia principilor, prezenţa evreiască în viaţa economică a Transilvaniei devine tot mai pregnantă. Comunitatea evreiască din Alba-Iulia, organizată după ritul sefard, avea în oraş o sinagogă în anul 1656, conform unei menţiuni documentare.
Tercatin, B., Herșcovici L. Z., Prezențe rabinice în perimetrul românesc, București, Hasefer, 2008, p. 424
Între anii 1691–1867, Transilvania a făcut parte din Imperiul Habsburgic, iar apoi, între 1867–1918, din Imperiul Austro-Ungar. Sub stăpânirea habsburgică, interdicţiile privind locuirea evreilor sunt menţinute, astfel încât noii sosiţi nu aveau voie să se stabilească în oraşe, cu excepţia oraşului Alba-Iulia. Între anii 1754–1879, comunitatea evreiască din Transilvania a fost plasată sub jurisdicţia unui rabin-şef, având sediul în Alba-Iulia. Rabinii-şefi din această perioadă au fost: Avraham Yitzhak Russo (1736–1738), Yosef Auerbach (1742–1750), Yonatan Trebitsch (1752), Binyamin Ze’ev Wolf (1764–1777), Moshe ben Shemu’el Levi Margolioth (1778–1817), Menahem Mendel (1818–1823), Yehezkel Paneth (1823–1845) şi Avraham Friedman (1845–1879). În perioada în care Yehezkel Paneth a fost rabin-şef, comunitatea din Alba-Iulia adoptă ritul ashkenaz.
Populaţia evreiască creşte semnificativ în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Conform mai multor recensăminte desfăşurate în etape succesive, populaţia evreiască din Transilvania număra: aproximativ 2.000 de evrei (recensământul din 1766), aproximativ 5.175 de evrei (recensământul din 1825), aproximativ 15.600 de evrei (recensământul din 1850). După 1867, când Transilvania este trecută direct sub administraţie maghiară, ca urmare a creării monarhiei Austro-Ungariei, numărul evreilor ajunge la 23.536, reprezentând 1,2% din totalul populaţiei. Recensământul din 1910 înregistrează un număr de 64.074 evrei (2,4% din totalul populaţiei). Sporul demografic în rândul populaţiei evreieşti s-a datorat numărului mare de imigranţi evrei veniţi din Galiţia, Bucovina şi din alte regiuni ale Poloniei şi ale Ucrainei.
Garantarea drepturilor civile şi a dreptului de reşedinţă în orice oraş din Imperiul austro-ungar li se acordă evreilor transilvăneni (şi celor din întregul stat) în anul 1867. Printr-o lege adiţională din anul 1895, iudaismul este recunoscut oficial printre religiile acceptate ale ţării. Emanciparea evreilor a contribuit semnificativ la accesul liber al acestora în poziţii importante din viaţa socială şi comunitară a ţării.