Lista hărților


Mărturii

Ghetoul din Sighetu Marmației (județul Maramureș)

Haia Macarie (născută Roth)

Haia Roth, de etnie evreiască, s-a născut în 9 iunie 1925 în Cearda, județul Maramureș. Tatăl său a fost Iosif Roth, iar mama Roth Estera. A avut doisprezece frați dintre care trei au murit când erau mici, iar ceilalți nouă au fost deportați în lagăr. Doar doi dintre frați și una dintre surori au supraviețuit.

Traseu deportare : Cearda – Slatina (Gheto) - Auschwitz II-Birkenau (lagăr de exterminare) – Ravensbrück (Germania, lagăr de concentrare) - Budapesta - Cearda.

După interviul realizat de Ioana Cosman și Daniel Stejeran, în martie 2007, Oradea, județul Bihor.

1. Între familiar şi familial: memoria copilăriei, a familiei şi a prietenilor

HM: Cearda era comună de evrei. Adică, aproape în toată comuna erau evrei, doar ici-acolo câte un român. Ne-am înțeles foarte bine, nu era diferență că ești evreu sau ești român. Am trăit ca oamenii.

HM: Tata a avut o cârciumioară, nu mare, dar o cârciumioară, așa, mai mică. Și tot satul de români, toți ne cunoșteau și veneau acolo la noi. Aveam un patefon, și acum îmi aduc aminte, și o singură placă aveam, „Costică, dragă, scumpe amant”, iar eu tot puneam placa aia. Când se termina iar mergeam s-o pun. Și toți din comuna cealaltă veneau și cântau acolo, beau, dansau, jucau hora. Noi ne-am înțeles de minune, vă spun.

2. Memorii ale primejdiei

IC: În 1940, în momentul în care au venit ungurii, care a fost reacția populației?

HM: Reacția populației a fost că fiecăruia îi era frică. Când a ieșit ultimul tren din țară, mama s-a dus la gară și atunci am văzut-o plângând. A venit acasă, s-a trântit pe pat și a spus: „Rău va fi de noi! Uite că a plecat ultimul tren din țară!”. Și veneau acolo cei din armată și se îmbătau. Erau beți și trăgeau cu pistoalele în geamuri, în uși. Odată m-am dus la prietena mea să dorm la ea, fiindcă maică-sa era la spital și noaptea a trebuit să fugim în cimitir să ne ascundem. Eram numai noi două fete, fetițe, ca să zic așa, și ne-am ascuns acolo, fiindcă umblau prin comună și unde puteau trăgeau cu pistolul. […]

IC: Trupele maghiare care au venit unde au stat?

HM: Păi, plecau înapoi în oraș. Veneau numai să se distreze în comună.

IC: Și unde stăteau, în ce oraș?

HM: În Sighet stăteau. […]

IC: Cei cu pană de cocoș?

HM: Ól csendõr, cum se zice. Da, ăia cu pană de cocoș. Când îi vedeam atunci toți tremuram. Și de câte ori n-au venit și au mâncat la noi, și au băut la noi! Într-o zi au venit înăuntru, asta n-am s-o uit niciodată, tata avea barbă, și l-au tras de barbă, așa, până jos. Sora mea avea la gât un lanț, aveam și eu, că aveam cercei, mă rog, atunci așa era, și i-a rupt lanțul de la gât. Eu am luat lanțul, nu știu ce am avut în cap, numai după aceea am stat și m-am gândit, și am pășit pe el, l-am făcut țăndări numai ca să nu-l aibă el. Și am primit apoi o palmă că m-am văzut cu Dumnezeu… Vai și-amar a fost! Și de câte ori n-au mâncat și băut la noi. Așa a fost.

IC: Și v-au pus să purtați steaua galbenă?

HM: Da, bineînțeles.

IC: Cine v-a obligat să purtați steaua, ungurii?

HM: Ungurii, sigur.

IC: La scurtă vreme după ce au venit?

HM: După ce au venit, nu peste mult timp, deja aveam asta la piept. Și mama cosea, femeilor din sat, le cosea hainele, rochiile, cu asta se ocupa mama. Iar eu trebuia să mă duc după ață, dar n-aveam voie să merg. Până la Sighet trebuia să mă duc. Sighetul de Cearda e la 3 km. Și de acolo ne aprovizionam cu ce trebuia că nu era de unde. În comună era o prăvălie unde se vindea făină, ulei, chestii dintr-astea, dar altceva nimic. Și atunci au venit două prietene românce și mi-au dat hainele lor să mă-mbrac ca să nu mi se vadă steaua, pentru că noi n-am avut voie să circulăm, să mergem în oraș.

3. Spaţii ale libertăţii răpite: memorii ale ghetorilor din Nordul Transilvaniei

HM: Ghetoul nostru a fost în Cehoslovacia. Fiindcă pe noi ne despărțea doar Crișul {Este o greșeală. Este vorba despre râul Tisa} de Cehia. Și acolo ne-au dus. Acolo au făcut un gheto și ne-au dus pe toți acolo. […]

IC: Și cum ați aflat că trebuie să părăsiți locuința ca să mergeți în gheto? Cine v-a anunțat?

HM: Ăștia cu…

IC: Cu pană de cocoș?

HM: Sigur.

IC: Au venit în comună?

HM: Au venit în comună și au anunțat că pe data nu știu care fiecare să fie pregătit că mergem, vă dați seama.

IC: Și cu ce ați mers?

HM: Pe jos.

IC: Pe jos? Și erați păziți?

HM: Sigur, și încă cum.

[…]

IC: În gheto unde v-au dus? Unde ați stat?

HM: Era o stradă unde era o casă mare, sau un grajd, sau ce Dumnezeu era, nu știu, și ne-au băgat acolo pe toți ca pe niște animale. Stăteam pe jos.

IC: În ce localitate v-au dus?

HM: În Slatina. Și ne-au ținut acolo o săptămână sau două, cam așa, și după aceea ne-au dus la gară și ne-au urcat în vagoane din astea de marfă.

[…]

Și după o săptămână sau două, n-aș putea spune precis, ne-au zis: „Pregătiți-vă pentru plecare.”. Și țin minte ca și acum, pe mine și încă două fete ne-au dus să curățăm WC-urile de acolo, de unde am stat, ca să le lăsăm curate. Când am ajuns la gară, bineînțeles că era unul cu pușca lângă noi. Am ajuns în vagon, dar nu am putut sta cu părinții, fiindcă vagonul lor era plin, așa că am ajuns în alt vagon. Nu aveam apă, unii leșinau acolo, mai ales cei bătrâni, fiindcă au fost și bătrâni, și bolnavi…vai și amar!

4. În proximitatea morţii: memorii ale lagărelor de muncă şi de exterminare

HM: Și, în fine, am ajuns la destinație. Erau și părinții mei și sora mea cu copiii. Aveam o soră care a avut doi copii și un al treilea în burtă. De atunci nu i-am mai văzut! Eu am ajuns cu alt vagon și acolo, cum am coborât, au început să ne despartă. Pe soră-mea, cu cei doi copii, așa, cum era gravidă, au pus-o la o parte. Am avut și o soră, era cu cinci ani mai mică decât mine, am iubit-o ca pe ochii din cap. Și pe ea tot acolo au trimis-o. Pe soră-mea asta au vrut să o ia să o trimită la muncă, dar zice ea: „Nu, unde merg copiii, merg și eu”.

IC: Așa a spus ea?

HM: A spus ea, da. N-a vrut să se despartă de ceilalți copii. Și direct în crematoriu au fost duși. Eu, și o altă soră care după aceea a plecat în Israel, am fost împreună. Pe noi ne-au dus într-o cameră, sau ce știu eu ce-a fost aia, și ne-au tuns. Apoi, dacă ai avut ceva pe mână, a trebuit să dai jos. Și ne-au tuns, ne-au dat câte o haină. Dacă erai mică ai primit o haină mare, dacă erai mare ai primit una mică. Apoi am ajuns în Block. Noi așa i-am spus, Block. Noi în Block-ul C am stat. Paturile erau din scândură, unul peste altul, vreo trei rânduri, iar în mijloc era ceva, ca și un cuptor, ca de aici până la Block-ul celălalt. Și când am ajuns acolo în cameră, n-am recunoscut-o pe sora mea. Dar nici ea pe mine. După aceea ni s-a zis că o să mergem la lucru, la muncă. De acolo ne-au dus la muncă, dar întâi a venit Mendele. Ați auzit de el? Și în fiecare dimineață ne număra. Trebuia să mergi în fața lui, așa, gol-goluță, cu mâna întinsă, și pe cine punea el bățul, acela direct la crematoriu mergea. Block-ul nostru era la o distanță de crematoriu, ca de aici la blocul acela, cam așa era. Și-n fiecare zi auzeai: „Ioi mama mea! Ioi copilul meu!”.[…] Și ne-au dus la lucru. Acolo primeam câte o bucățică mică de pâine, dar era țeapănă, și noi, tot așa câte un pic mâncam, ca să țină mai mult. Și supă de urzică primeam, ciorbă cu sare fără nimic, nici rântaș, nici nimic, absolut nimic. Nici măcar un pic de ulei, ca apa chioară era, numai atât că era fiartă. Și aia a fost toată mâncarea.

HM: Aveam acolo un verișor un verișor, adică mama mea și mama lui erau surori, și el putea vorbi cu noi. Pe el l-au pus într-un Blockîn care erau copii până la 16 ani, băieți. El trebuia să aibă grijă de ei. Și-n fiecare zi, că era sârma din aia cu…

IC: Electrică

HM: Electrică, da. Dacă puneai mâna rămâneai acolo. Și în fiecare zi, când nu-l vedea nimeni, el îmi scria acolo, două-trei cuvinte, băga o pietricică și mi-o arunca. Deja știam că-i el. Și au trecut așa lunile. Odată, văd acolo, când mă uit, pe unul cu părul alb. Zic: „Acesta nu e vărul meu, că el era tânăr, nu poate fi el”. Dar văd că se apleacă, ridică o pietricică, învelește ceva și aruncă, că și el m-a văzut pe mine. Am ridicat piatra și când citesc , scria: „M-ai recunoscut?”. Zic: „Nu”. Mă gândesc: „Oare de ce îmi scrie asta?”. „Nu m-ai recunoscut, că în noaptea asta am albit complet? A trebuit să-i duc la crematoriu pe toți copiii”.

HM: Când am scăpat, din două mii de fete câte eram noi, toate tinere, am rămas 25. La un moment dat ne-au băgat într-un grajd. Noi mai luam câte un băț de pai și mai ronțăiam așa, că vă dați seama că nu ne-au dat atunci de mâncare, două zile nu ne-au dat nimic de mâncare. […] Nemții fugeau încolo, iar pe noi ne-au dus dincolo, pe astea 25 de fete câte am rămas. Ne-au urcat pe un dâmb, era așa, un munte, cum e blocul acesta, așa drept era cumva. Și acolo au rămas vreo 5-6 morți. Și când am ajuns sus eram 6 fete. Restul, nu se știe unde au rămas. Țin minte, ca acuma, că ploua. Eram în 5 mai, seara. Ploua, și erau băltoace, și gunoaie acolo sus și ni se ordonă: „Culcați-vă!”. În apa aia murdară, dar ce conta! „Cine se ridică sau vorbește un cuvânt îl împușc!” Și așa, cum eram de distruse, am adormit. Și când mă trezesc, era ziuă. 6 mai! Mă uit în jur, nu văd nici țipenie de neamț, că au trimis o grămadă cu noi la lucru. O mișc pe cealaltă de lângă mine și zic: „Tu, nu-i nimeni!” Ne-am ridicat toate șase și zicem: „Unde să mergem?”.

5. Trasee ale revenirii: memoria locurilor regăsite după întoarcerea din detenţie

HM: Am ajuns la Budapesta, acolo mama mea avea o soră, așa că m-am dus la ea, fiindcă știam unde locuiește. „Tu fată, rămâi aici, că nu găsești pe nimeni acasă!” zice. „Nu există, cum să nu mă duc acasă? Precis au venit și ei, ceilalți.” Și gata, am venit acasă. […] Atunci am auzit că fratele meu, cel din lagăr a venit și al doilea, care a fost la muncă, cum îi spune, lagăr de muncă și el a venit acasă. „Și unde sunt?” am zis. „În comună, în Cearda.” Și eu, bineînțeles, primul lucru, de la gară, că nu mai aveam bagaje, nimic, m-am dus acasă. În comună, la primul geam am bătut și vine femeia și-mi deschide. Zice: „Pe cine căutați?” „Nu mă recunoașteți?” „Nu, cine e?” „Eu sunt, Elena a lui Roth.” „Doamne Dumnezeule!” N-a durat nici cinci minute că toată comuna era în picioare. Și zic: „Nu știți cine a venit acasă?” „Păi, zice, a venit Hary acasă și Nicolae.” Unul și-a luat bicicleta și a fugit în Sighet ca să-i anunțe pe frații mei. În viața mea n-am leșinat, nici măcar în lagăr, dar când l-am văzut pe fratele meu când a coborât din mașină, am fost gata. Și, din nouă copii, noi am ajuns acasă.


Ghetoul din Satu Mare (județul Satu Mare)

Ecaterina Steinberger (n. Zelig)

Ecaterina Zelig, de etnie evreiască, s-a născut în 17 iunie 1926, în Satu Mare, județul Satu Mare. Părinții și bunicii săi au murit la Auschwitz.

Interviu realizat de Ioana Cosman şi Adrian Oneț în octombrie 2006, Satu Mare.

Traseu deportare: Satu Mare (gheto) – Auschwitz – Gross -Rosen (posibil locul unde a fost eliberată, nu este suficient de clar în mărturie ) – Oradea – Satu Mare

1. Între familiar şi familial: memoria copilăriei, a familiei şi a prietenilor

La Liceul „Doamna Stanca” nu s-au prea făcut diferențe. Eu vă spun, prietenele mele au fost mai mult fiice de ofițeri români, mergeam la ele acasă, acolo ne întâlneam cu părinții lor care erau foarte drăguți cu mine, nu simțeam că-s evreică. Eu, cum să spun, eram printre primele în clasă şi ăsta era deja un rang. De exemplu, Doina Stavrat, pe care am amintit-o, era fiica directoarei de la liceu, prietena mea cea mai bună. Şi eu eram la fel pentru ea. Pe mine mă chema întotdeauna dacă trebuia să stea acasă, dacă era bolnavă. Directoarea îmi spunea: „Te rog să te duci la Doinița.” Şi mergeam. Câteva fete erau invidioase. Coca Popescu, fiică de căpitan, ea, de fapt, mi-a fost cea mai bună prietenă. Ne-am iubit foarte mult, era foarte drăguță. Mergeam la ele foarte des şi ele veneau la noi.

2. Memorii ale primejdiei:

IC: Întorcându-ne la ceea ce s-a întâmplat în Satu Mare, vă amintiți ce a urmat după cedarea Ardealului Ungariei?

ES: Atunci, în cinci zile, noi, evreicele am fost date afară din toate şcolile. […] Am trăit foarte prost. Dar eu, totuşi, am avut norocul că eram deja în clasa a IV-a de liceu şi, nu ştiu cum am avut norocul, dar bunicul a avut nişte cunoştințe şi am putut intra la gimnaziul reformat. Am făcut un an, dar apoi nu mi s-a mai dat voie.

3. Spaţii ale libertăţii răpite: memorii ale ghetorilor din Nordul Transilvaniei

IC: Steaua galbenă când a fost impusă?

ES: Asta nu mai ştiu, cam cu 2-3 săptămâni înainte de a se face ghetol. După venirea germanilor. Ei au ştiut că vor face gheto, că vor fi deportări. Noi am fost mințiți, ni s-a spus că din gheto ne vor duce la muncă. Am întrebat dacă şi copiii mici, şi bătrânii de 90 de ani vor merge. Ei au zis: „Da, ca sa rămâneți împreună.”

IC: Cum ați aflat că trebuie să mergeți în gheto?

ES: Au venit cu o căruță. Noi am ştiut că mergem, cam cu două-trei zile înainte.

IC: Cine v-a anunțat?

ES: Nu ştiu, dar am fost anunțați, prin ziare, nu ştiu exact. Îmi amintesc că au venit cu căruța şi ne-au zis: „Puneți-vă lucruri...”, nu ştiu cât au zis să luăm. Cât ne-au lăsat să ducem depindea de omul care venea după noi.

IC: Cine a venit după dumneavoastră?

ES: Era un detectiv, din câte ştiu eu, care, până atunci fusese aproape prieten cu tatăl meu, se cunoşteau de la serviciu. Şi el ne-a spus: „Nu luați asta, luați aia! Luați 70 kg!” În gheto, tatăl soțului meu, cu care nu vorbisem până atunci, soțul meu mi-a făcut curte 13 ani, a venit şi-mi zice: „Domnişoară, n-aveți cumva o fotografie de la fiul nostru?” „Am. De ce?” „Pentru că pe noi nici măcar o fotografie nu ne-a lăsat să luăm.” Îi venea să plângă şi mie la fel. Am avut două fotografii şi i-am dat lui una. Aşa de răi erau ăştia, că nici măcar o fotografie nu l-au lăsat să ia. Cel care a venit după noi ne cunoştea şi nu s-a uitat ce ducem. Oricum, nu puteam duce nu ştiu ce, aşa era situația. Acolo, în gheto, dacă se ştia că cineva are mai mulți bani, respectivul era crunt bătut ca să spună unde a ascuns banii. Şi noi auzeam cum urlau cei bătuți, fiindcă noi stăteam într-o casă chiar vis-a-vis de unde îi aduceau. Se punea muzică, să nu se audă strigătele, dar chiar şi aşa se auzeau. De atunci nu-mi place Strauss, fiindcă tot Strauss puneau. Îmi aduc aminte de „Dunărea Albastră”. Erau foarte mulți aşa de crunt bătuți.

ES: În gheto n-am avut mâncare, n-am putut duce cu noi şi am trăit foarte rău. Am stat câte 30-40 într-o cameră mică, dar măcar eram încă împreună.

IC: Cine vă păzea?

ES: Ghetoul era înconjurat de soldați. De acolo nu puteai ieşi.

IC: Cine v-a dus din gheto la tren?

ES: Polițiştii şi jandarmii unguri.

4. În proximitatea morţii: memorii ale lagărelor de muncă şi de exterminare

ES: Nu, nu erau. Am fost predați la nemți pe urmă. Noi mergeam în vagoane sigilate şi ne-au lăsat numai puțin aer să intre. Şi mergeam cu schimbul ca să mai tragem puțin aer. Pe acolo am mai văzut câte ceva. Odată, unul a început să strige: „Oameni buni, am trecut granița maghiară! Ne-au mințit!” La Košice au deschis vagoanele, au intrat jandarmii maghiari cu pene la pălărie – ăştia erau foarte răi, ca germanii – şi, ca să ne jefuiască, au zis: „Dacă a ascuns cineva bani, imediat să ni-i dea!” N-am ştiut ce să facem. Noi n-aveam bani, nici inelele nu ni le-au lăsat, că a trebuit să le predăm înainte de a merge în gheto, fiindcă au zis că altfel ne împuşcă, ne omoară, ne despică în patru. Nu prea aveam nimic la noi, dar unul-doi dintre noi avea ceva bani şi i-am zis să-i dea, că oricum n-au ce face cu ei în străinătate. Şi aşa ne-au jefuit. De exemplu, cum mai jefuiau? Tatăl meu şi-a luat paltonul de iarnă, pentru că s-a gândit că dacă mergem să muncim, cine ştie cât de frig va fi, aşa că aproape toți şi-au luat paltonul. Pe palton avea o blană şi ăştia i-au jupuit blana. Erau nişte hoți, tâlhari, călăi. Aşa am trecut noi granița. Am mai mers, nu ştiu cât timp, şi, la un moment dat trenul s-a oprit. Au venit germanii, că acum ei ne păzeau, dar erau nişte tineri de vreo 20 de ani, şi, unul dintre ei zice (avea părul roşu, era foarte urât): „Cineva a aruncat o fițuică afară.” Pe fițuică scria probabil că ne duc. Şi zice: „Veți fi împuşcați cu toții dacă nu spuneți cine a fost.” Nu din vagonul nostru era cel care aruncase hârtia, dar am stat acolo şi ne-am aşteptat moartea. Eu mă gândeam, aşa, la cum am trăit 16 ani, că a fost bine şi nici nu mai merită să trăiesc, gata. Dar, pe urmă, a pornit iar trenul şi nu s-a întâmplat nimic. La Auschwitz, după 3 săptămâni, am auzit că, într-adevăr, se aruncase o hârtiuță afară, dar nu din vagonul nostru. Cineva a găsit un inel ascuns pe la geam, pe acolo, şi l-a dat SS-istului. Cu asta am reuşit să scăpăm. Probabil era un inel prețios, fiindcă aşa am scăpat noi, atunci. Asta am auzit apoi în Auschwitz.

AO: În lagăr v-au dat vreun număr?

ES: Da, şi a avut mare noroc cine l-a primit, pentru că puteai ieşi din lagăr, să mergi la muncă. Măcar în timpul ăsta nu stăteai acolo. Dacă te duceai la muncă, întâi îți dădea un număr. Însă, pe urmă, când au venit tot mai aproape ruşii, au dus tot mai puțini oameni afară.

[…]

IC: Numai cei care mergeau la muncă aveau număr?

ES: Da. Şi cine nu avea tatuaj era mai repede selectat.

IC: Cum se făcea tatuajul? Aveau ei un aparat?

ES: Aveau pe dracu’! Aveau un ac cu care făceau la fiecare, fără să mai dezinfecteze. O fată din Polonia făcea, ea era deja de 3 ani acolo.

ES: Pe noi ne-au pus să vedem cum le-au spânzurat pe Blockälteste. Şi pe celelalte le-au chemat să învețe. Am avut şi muzică. În fiecare dimineață, pe muzică, trebuia să mergi să munceşti. Cine nu păşea pe ritm era bătut. Nu toți au putut, fiindcă nu aveau auz muzical. Aşa ne-au chinuit. Dar asta nu se poate spune, nu se poate nici scrie. Nu-i bine nici să vorbeşti. Toată noaptea n-am putut dormi din cauza asta. M-au cuprins amintirile... cum toți au murit.

IC: La ce v-ați gândit cel mai mult în lagăr?

ES: Nu ştiu, la mâncare poate. Ştiți, când ne era foame, fiecare spunea câte o rețetă. Noi, care eram mai tinere, nici nu ştiam să facem mâncare. Mi-aduc aminte că era o doamnă, cam la 20 de ani, care ştia nişte rețete minunate de prăjituri şi o tot întrebam: „Cum e prăjitura aia cu vişine?”.

ES: Când am intrat în lagăr, mama mea, care era de 40 de ani părea de 25. Pe mine m-a întrebat câți ani am. Doctorul Mengele m-a întrebat. Eram chiar în primul rând. Mai târziu am aflat şi eu cine este. Eu păream mult mai tânără de 16 ani, dar cineva mi-a şoptit: „Trebuie să zici că ai 16 ani.” Când am coborât din tren ne-au pus pe două rânduri, femeile la o parte bărbații în alta. Atunci l-am văzut pe tata ultima dată şi pe sărmanul de bunicu-meu. Şi chiar am fost prima. Zice: „Câți ani ai?” Cineva mi-a şoptit: „16.” Aveam deja. Era fornăială acolo, vai de mine, şi m-a trimis pe partea asta. Pe mama nici n-a întrebat-o nimic, dar a pus-o acolo, în partea dreapta, unde scăpai deocamdată. Ea părea cu mult mai tânără decât era. Cine părea că are mai mulți ani şi avea şi copilul în brațe era gata. Şi aşa am fost împreună 16 săptămâni, dar după 16 săptămâni ne-au despărțit. Pe mine m-au dus la muncă, afară din lagăr. În fiecare zi parcurgeam câte 20 km, iar pe ea au lăsat-o. Odată, a venit Blokälteste şi zice: „Hai afară!” Asta nu se prea întâmpla ca o Blockälteste să stea de vorbă cu tine. Şi zice: „Te duc la mamă-ta!” Nu ştiu cum am avut norocul sau nenorocul acesta. Şi m-a dus în alt Blockşi am găsit-o pe mama mea. Dar, săraca, cum arăta! Şi zice mama: „Am fost selecționată.” A ştiut unde merge şi eu la fel. Ne-am sărutat şi gata. Asta a fost, aşa ne-au despărțit.

5. Trasee ale revenirii: memoria locurilor regăsite după întoarcerea din detenţie

ES: Toți locuitorii care erau evrei stăteau tot timpul la gară şi aşteptau să vină cineva. Când am coborât eu m-au întrebat cine sunt şi cum mă cheamă. Când au auzit numele meu, mi-au zis că fug la unchiul meu să-i spună, pentru că ştiau că mă caută. A trebuit să mergem la spitalul evreiesc. Acolo unchiul mă aştepta, şi m-a invitat la el acasă, şi am primit şi ceva bani. Şi la Budapesta am primit ceva bani. Ce credeți, unde am mers cu prietena mea, cu puținii bani pe care i-am primit? Am mers la operă şi am văzut un balet minunat.

ES: Odată, am fost împreună cu ginerele meu la Auschwitz, atunci când a fost aniversarea. Toată lumea s-a uitat la mine, pentru că ştiau că am fost acolo. Dar n-am găsit nimic acolo, pentru că Auschwitz nu mai există, totul e pustiu. Au făcut un Block, dar care nici nu arăta aşa. Eu ştiam cum a fost şi nu aşa a fost. Nu mai vezi nimic din ce-a fost. Block-urile au dispărut, crematoriul a rămas sub dărâmături, nu arată cum a fost, nici măcar ca atunci când am vizitat locul în anii ‘70, când am fost cu soțul. […] Au zidit vile şi case minunate acum. Atunci era foarte mare lagărul, se întindea pe sute de hectare. Era numai lagăr. Noi vedeam asta, pentru că mergeam câte 20 km ca să lucrăm în afară. Am fost în mai multe lagăre şi erau despărțite: B, B1, B2, C. Uneori ne mutau. Am văzut foarte mult, chiar dacă nu totul.

Elena Kain şi Ernö Kain

Elena Kain s-a născut în 18 martie 1923, iar Ernö Kain în 26 noiembrie 1926, în Dindeşti, județul Satu Mare. Cei doi verișori s-au căsătorit după ce s-au întors din deportare. Tatăl Elenei a murit în 1928, iar mama sa a rămas împreună cu 5 copii. Doar Elena a supraviețuit deportării. Părinții lui Ernö Kain au fost deportați. Aceștia nu au supraviețuit. Ernö a fost dus la muncă forțată în 1942 în Tâșnad, Toplița și apoi în Ucraina. A fost eliberat în octombrie 1944 de către armata română.

Interviu realizat de Ioana Cosman şi Adrian Oneț în octombrie 2006, Dindeşti.

Traseu deportare Elena Kain: Dindești – Andrid – Satu Mare – Auschwitz – Mülhausen - Bergen-Belsen – Arnsberg (marș până în apropriere de Arnsberg. Acolo a fost eliberată) – Dindești (prin Ungaria).

1. Între familiar şi familial: memoria copilăriei, a familiei şi a prietenilor

AO: Au existat mai multe familii evreieşti în Dindeşti?

Ernö K: Da.

Elena K: Şase. Dar toți eram rude.

Ernö K: Verişori şi frați.

AO: Familia dumneavoastră cum se numea?

Elena K: Tot Kain.

Ernö K: Verişori am fost toți.

IC: Familia dumneavoastră era o familie religioasă?

Elena K: Da, dar moderat.

Ernö K: Eu şase ani am învățat la yeshiva.

AO: Unde?

Ernö K: La Carei, 3 ani şi alți 3 ani la Marghita.

AO: Ebraică ați învățat?

Ernö K: Ebraică am învățat, dar, ştiți cum a fost atunci? Atunci s-a vorbit idiş, nu limba asta care se vorbeşte acum în Israel.

Ernö K: La noi, când era nuntă, fetele n-aveau voie să danseze cu băieții. Au fost unii şi mai moderni, dar foarte puțini. Aceia erau condamnați, cei care se plimbau sâmbăta după-masa pe corso. Se spunea că aia e o crimă. Asta a fost în anii ‘30, aşa a fost.

2. Memorii ale primejdiei:

Elena K: În acea perioadă, în anii ‘40, au început să-i ducă pe frații mei mai mari. Unul a fost dus în Ucraina, altul în Slovenia, în Iugoslavia. Şi apoi, bine n-a fost aici, fiindcă, ştiți dacă i-ați văzut prin fotografii, jandarmii maghiari care aveau pene de cocoş la pălărie s-au purtat urât. Şi atunci am avut prăvălie, dar s-au tot legat, ba de una, ba de alta şi a trecut foarte greu timpul.

[…]

IC: Familia dumneavoastră cum a reacționat când au intrat trupele maghiare?

Ernö K: Păi, n-au putut face nimic. Şi la noi s-au legat de orice, jandarmii ăştia cu pene. Şi dacă n-au avut de ce, totuşi, totdeauna au găsit un motiv. Aşa au fost plătiți, probabil, şi au fost instruiți. Noi ne-am ferit de ei cât am putut de mult. N-am avut ceva, aşa, deosebit, însă s-au legat de orice chițibuş. Dacă cinci minute a rămas prăvălia deschisă mai târziu, au izbit în uşă că de ce nu am închis. De orice s-au legat.

IC: De Hitler şi de nazism auziserăți?

Elena K: Da, asta am ştiut. Am şi auzit şi am citit şi ziarele.

Ernö K: A fost în primul rând în Germania, apoi şi în țările astea pe care le-a luat el, şi pe urmă s-a întărit peste tot.

Elena K: A fost cu noi o fată din Germania, fiica unui fabricant, şi ea a spus că, atunci când au început să-i ducă pe evreii din Germania a plecat în Austria. Apoi, când au ajuns şi acolo a plecat în Polonia, de acolo a venit în Cehoslovacia până a ajuns în Ungaria cu noi. Dar până la urmă şi ea a ajuns tot acolo, şi ea ajuns să fie deportată.

3. Spaţii ale libertăţii răpite: memorii ale ghetorilor din Nordul Transilvaniei

AO: Cine v-a ridicat ca să vă ducă în gheto?

Elena K: Au fost consilieri, de aici, de la primării, cu jandarmii.

AO: Cu jandarmii unguri?

Elena K: Da.

[…]

AO: Erau şi nemți când v-au ridicat?

Elena K: Aici nu. Erau nemții în oraşele mai mari, dar n-au ajuns până aici. Au executat şi ungurii fără nemți.

AO: Şi unde v-au dus?

Elena K: Prima dată ne-au dus la Andrid, comuna vecină. Ne-au dus acolo, unde am stat trei zile în şcoală şi de acolo ne-au dus apoi la Satu Mare. Am stat într-o sinagogă, până prin 20 şi ceva, nu ştiu exact. Pe noi ne-au ridicat la 3 mai.

4. În proximitatea morţii: memorii ale lagărelor de muncă şi de exterminare

IC: De ce vă era cel mai frică în lagăr?

Elena K: De nimic, nu mi-a fost frică de nimeni. Am fost, nu ştiu, aşa de împietriți, că nici n-am putut plânge. Şi, după ce am venit acasă, a trecut, cred, o jumătate de an până ce am început să ştiu să plâng din nou.

IC: Vă era frică de moarte?

Elena K: Nu. Am fi vrut să murim. Când am lucrat acolo, la fabrică, veneau avioane care încercau să o bombardeze, dar nu au găsit-o. Şi când avioanele erau aproape de noi, ne duceau jos, în buncăr, ca să nu stăm în fabrică. Odată, am deschis uşa şi am vrut să ieşim cu toții afară, că, am zis, de ce să nu murim aşa, fiindcă oricum vom muri, măcar nu vom suferi atâta. Dar tare urât au reacționat nemŃii care au avut grijă de noi şi nu ne-au dat voie să deschidem uşa. Aşa că, nu ne-a fost nouă frică, chiar am crezut că dacă murim măcar nu mai suferim.

IC: La ce vă gândeați cel mai mult?

Elena K: La mâncare, fiindcă am fost flămânzi tot timpul. Erau acolo nişte locuri unde se aruncau gunoaiele, şi erau coji de cartofi şi pe alea le-am mâncat, aşa murdare cum au fost. Nu ne lăsau să le mâncăm, dar nu pentru că se îngrijeau de sănătatea noastră. Am fost foarte flămânzi şi tot timpul ne gândeam că, dacă vom ajunge vreodată acasă, de dimineața până seara tot mâncare vom face.

AO: Ați fost tatuată cu număr?

Elena K: Da, 13051, dar poate acum nu se mai vede. Atunci s-a spus că e bine pentru cel care primeşte număr, pentru că îl vor trimite la muncă, dar mulți n-au mai ajuns până acolo. Ăsta ne-a fost numele acolo, numărul, nume n-am avut. S-a cam şters din ’44 până acum.

IC: Cine v-a tatuat numărul?

Elena K: Să vă spun sincer, nu-mi mai aduc aminte, poate că au fost evreice sau nemțoaice, nu ştiu, nu-mi amintesc. Poate că au fost evreice care s-au priceput la asta, fiindcă la muncă ne-au pus pe fiecare la ce s-a priceput. A fost cineva care ne-a avut în grijă, adică avea grijă să facem ce vor ei. Au fost şi cei care au lucrat la crematoriu, fiindcă nemții i-au pus pe alții să facă treaba asta. Până la urmă şi pe ăia i-au băgat în crematoriu, dar ei ştiau că acesta le era sfârşitul ca să nu fie martori.

5. Trasee ale revenirii: memoria locurilor regăsite după întoarcerea din detenţie

IC: Ce v-a întreținut speranța cât timp ați fost în lagăr?

Elena K: Am vrut să venim acasă. Nu ştiu ce am vrut, de fapt, fiindcă atunci când am ajuns acasă şi n-am găsit pe nimeni am spus: „De fapt, de ce am vrut să vin? De ce am vrut să trăiesc?” De moarte nu m-am temut. Numai, ştiți de ce m-am temut eu? Acolo erau tare multe oase, cum eram şi eu, numai oase, şi nu vedeai altceva decât cum erau duşi morții şi se auzea cum le scârțâie oasele. Şi eu m-am tot gândit şi-am zis că nu-mi pare rău dacă mor, numai să nu mă văd aşa. Bine, nu m-aş fi văzut dacă aş fi murit. A fost greu, dar nu se poate descrie, parcă nici nu-ți vine să crezi. Se întâmplă câteodată să visez că sunt în lagăr şi aşa de bine îmi pare când mă trezesc şi văd că nu-i adevărat.

IC: După ce v-ați întors acasă, care a fost reacția celor din jur?

Elena K: Toți au fost drăguți, toți au vrut să mă vadă, dar eu m-am întrebat atunci de ce am vrut să vin. Aş fi vrut să mă duc undeva, adică să călătoresc tot timpul, să nu ajung nicăieri, fiindcă nu îmi găseam locul. Vă spun că o jumătate de an n-am avut nici o lacrimă, dar după aceea am început să plâng şi atâta am plâns că la începutul anilor ‘50 am fost operată la ochi, la Bucureşti, la canalul de lacrimi. Probabil că am plâns prea mult. Atunci am început să revin cumva la viață. Înainte totul mi-a fost indiferent. Asta a fost. A fost tare greu. Dar mă tot gândesc, dacă mie mi-ar fi povestit cineva lucrurile astea, oare eu aş fi crezut prin ce poate trece un om? Nu.


Lagărul din Baia Mare (județul Satu Mare)

Paul Markovits

Paul Markovits, de etnie evreiască, s-a născut în 18 octombrie 1932, în Baia Mare, județul Maramureş. Tatăl său, Avram Markovits, s-a născut în 1906 în Copalnic, județul Maramureș, și a fost de profesie pantofar, iar apoi laborant chimist în cadrul întreprinderii Phoenix din Baia Mare. Mama sa, Malvina Markovits, s-a născut în 1914 în Sighetul Marmației și a fost de profesie coafeză. Paul Markovits nu a avut frați sau surori.

Interviu realizat de Daniel Stejerean în mai 2006, Baia Mare.

Traseu deportare: Baia Mare (gheto) – Budapesta (evadare din ghetol din Baia Mare) – Budapesta (gheto, locul unde a fost eliberat) – Baia Mare

1. Între familiar şi familial: memoria copilăriei, a familiei şi a prietenilor

PM: În Baia Mare am locuit într-un cartier de meseriaşi evrei. Erau mulți muncitori, după primul război mondial, angajați ai întreprinderii Phoenix, al cărei proprietar era Weiser, tot un evreu […]Cartierul în care locuiam eu nu era departe de centru, de centrul vechi, unde era o fântână. Atunci, pe timpul acela, au locuit 14-15 000 de oameni, n-au fost mai mulți, dar din aceştia, aproape 2 000 au fost evrei. […] Sinagoga era pe strada Someşului, iar eu locuiam pe strada Baia Sprie, lângă Biserica Luterană. Eram a patra sau a cincea casă, după ce intrai pe strada Trâmbiței, aproape de sinagogă. Noi mergeam la sinagoga de pe strada Someşului.

DS: Părinții dumneavoastră frecventau sinagoga?

PM: Părinții mei nu erau habotnici, erau oameni destul de emancipați şi destul de axați pe problemele lumeşti.

DS: Mama dumneavoastră pregătea ceva deosebit de sărbători?

PM: La noi, două sărbători erau extrem de respectate, una era Pesahul. De Pesah era obligatoriu, când eram eu copil de 6-7 ani, înainte de deportare, ca toată familia, din toate colțurile lumii, de unde erau, să se strângă la Baia Mare. Unchiul meu, el era cel mai în vârstă, era cel care conducea masa de Seder. Pentru asta trebuia să vină acasă şi ultimul nepot. Era obligat să vină, fiindcă Paştele era o sărbătoare familială şi trebuia să aibă loc întâlnirea familiei, cel puțin o dată pe an.

DS: Legile Kashrutului erau respectate?

PM: Erau respectate, fără nici o discuție. În Baia Mare, în curtea bisericii {sinagogii}, pe strada Someşului, era o măcelărie pentru găini, rațe. Chiar lângă baia rituală era şi măcelăria. Măcelăria pentru vite asta nu ştiu unde era. Dar ştiu că pentru găini era acolo şi duceam găinile, duceam gâştele. Existau şi femei care curățau acolo. […]Dar, de exemplu, când eram mic, unchiul meu, de Yom Kippur, intra după-masa în biserică, nu ca şi acum că la ora 7-8 deja se cântă Kol Nidre. Atunci cam până pe la ora 12 noaptea ajungeau de cântau Kol Nidre. Toată lumea era îmbrăcată în ciorapi albi, halat alb, kipa albă, papuci, nu intrau cu pantofii de afară. Şi stăteau 24 de ore în biserică şi se rugau. Noi, copiii, mai umblam. Noi aveam şi o sărbătoare extraordinară, Purimul.

DS: Ce făceați de Purim? Asta e o sărbătoare veselă.

PM: De Purim? Cei mai mari se îmbrăcau în fel de fel de costume. Dar eu, de ce-am iubit Purimul? Atunci îmi făceam rost de bani de buzunar. În primul rând, era obiceiul că pentru fiecare familie se pregăteau prăjituri. Se făceau farfurii cu prăjituri şi se trimiteau copiii cu cadouri la prieteni. Şi mama mă trimitea pe mine şi primeam câte un bănuț, atunci când duceam prăjiturile. Asta se făcea în ajun. Apoi, în cealaltă zi, dimineața, ne strângeam toți copiii, ne puneam o mască şi mergeam şi cântam diferite cântece de Purim. La noi în casă nu se vorbea ebraică, ci se vorbea idişul, jargonul acela. Erau foarte multe cântece şi vesele. De-asta îmi plăcea mie Purimul.

DS: De Şabat, mama dumneavoastră pregătea mâncarea?

PM: La noi se făcea mâncarea până vineri seara, la apusul soarelui. Luam oala cu cholent şi o duceam la brutărie. Lângă biserică era o brutărie unde se depunea cholentul. Vineri seara se mânca normal, iar sâmbătă, la amiază, se mânca cholentul care era fierbinte, adus de la brutărie. Dar înainte se mânca ficat de pasăre, ceapă şi ou fiert. Asta se mânca şi se mai mâncau supe de fructe: din mere, din pere. Dar cholentul era ceva... îl aduceai de la brutărie fierbinte.

2. Memorii ale primejdiei:

N-am avut probleme cam până în anul 1933, cam când aveam vârsta de 5-6 ani. La vârsta de 3 ani am fost înscris la heder. Adică am fost înscris şi la grădiniță, iar după grădiniță mergeam la heder. Eu, fiind copil, nu mi-am dat seama ce se întâmplă, dar am observat ceva în momentul în care tata a fost scos din fabrică pentru că era evreu. Tata a trebuit să-şi caute alt loc de muncă şi n-a găsit loc de muncă decât la pădure. Aşa că a mers la Firiza, la exploatare forestieră, fiindcă trebuia să-şi întrețină familia cumva, deşi şi mama lucra. Lucra zi şi noapte şi era foarte cunoscută ca coafeză. În 1941, pe tata l-au concediat. A început al doilea război mondial şi l-au dus în detaşament de muncă. A fost în Ucraina, adică a fost în Rusia, iar în ’42 a venit înapoi. Dar apoi iar l-au dus. Adică, s-a întors de pe front şi după aceea iar l-au dus. El a murit în 1945.

3. Spaţii ale libertăţii răpite: memorii ale ghetorilor din Nordul Transilvaniei

DS: În momentul intrării trupelor hortyste în Baia Mare unde erați?

PM: Eram în Baia Mare şi am fost în Baia Mare până în ’44, în aprilie. În 4 aprilie a fost constituit ghetol evreilor din Baia Mare de către statul maghiar. Primul gheto a fost la fabrica de cărămidă din spatele uzinei Phoenix. Acolo a fost construit primul gheto. N-oi uita în veci, dimineață la ora 5-6, a apărut, la poarta casei unde stăteam, o căruță cu un polițist. Nu era un jandarm cu pene, era un polițist orăşenesc, un Levente, şi un reprezentant al primăriei. Ne-a spus să ne luăm lucrurile principale, iar din casă, toate bunurile, candelabrele, tot ce era de valoare, le-a băgat într-un sac. Inclusiv aparatul de radio l-a luat. Radioul, încă din ’40 a fost sigilat, fiindcă evreii n-aveau voie să asculte radio. Toate astea le-au împachetat şi au fost duse la primărie. Noi, numai ce am putut duce în mână am luat şi apoi am fost duşi în gheto. Dar nu-ți spun, cei mai buni prieteni, cei în care ai crezut, şi colegii au râs. Au râs de noi, ba încă unii mai şi scuipau, mai şi cântau „zsidó eb, te vörös eb” {în traducere: Câine evreu, câine roșu} şi te batjocoreau. Şi aşa am ajuns în ghetol din spatele Phoenixului. În Baia Mare mai era încă un gheto pentru sătenii din jur, de la Borcut.

DS: În cadrul ghetolui, din câte vă amintiți, care era situația?

PM: Era un gheto acolo, dar era unul şi unde-i acum biserica {pe strada Someşului}. Era ghetol principal, unde era conducerea, rabinii şi bolnavii foarte grav.

DS: Şi care era situația acolo unde erați? Vă băteau, vă dădeau de mâncare?

PM: Mâncare nu se dădea.

DS: V-ați putut procura de mâncare în cadrul ghetolui?

PM: Lăsau pe unii să meargă să cumpere, dar pe alții, pe nimeni n-au lăsat să se apropie. Se mai putea merge să se aducă alimente, dar, în general, ne-am adus noi alimentele.

DS: Ghetoul era închis? Cu ce era împrejmuit?

PM: Era gard de sârmă.

DS: Aşadar nu aveați acces în afara ghetolui.

PM: Nu. Nici nu puteai să mergi, fiindcă era aproape în câmp. Unde să mergi, spre pădure? A fost înconjurată fabrica şi exista un loc unde se uscau cărămizile, şi acolo am fost aşezați, pe familii.

DS: Noaptea unde dormeați?

PM: Acolo.

DS: Erau barăci?

PM: Nu erau barăci. Stăteam sub acoperişul ăla, unde se lucra. Erau multe mese unde se uscau cărămizile. Dar unii chiar afară, în noroi stăteau. Ce să mai povestim!

Între timp, mama, care era de meserie coafeză, şi era foarte bună, era scoasă din gheto pentru a merge să facă părul doamnelor de ofițeri. Şi era foarte bună prietenă, de fapt, nu prietenă, era simpatizată de soția comandantului, sau a unui comandant, că nu ştiu exact cine a fost. În orice caz, i-a spus: „Manci – fiindcă pe mama o poreclea Manci, aşa îi spuneau colegii în oraş – aveți grijă că se face lista pentru primul transport în Germania. Uite, eu te ajut să poți să ieşi din gheto.” Şi doamna aia ne-a ajutat. Atunci, fiecare ofițer avea un militar care-i făcea servicii. Nu ştiu cum să zic, fiecare ofițer avea un servitor militar, primeau ei. Şi l-a trimis pe ăla şi ăla ne-a scos afară din gheto, că a zis că o duce pe mama la doamnă. Şi de-acolo nu ne-am mai întors. Noaptea ne-au dus cu o trăsură până dincolo de Seini. Acolo ne-am urcat în tren cu mama şi am mers spre Budapesta. Şi, înainte de a intra în Budapesta, nu ştiu precis unde, la periferia oraşului Budapesta, a venit o razie şi ne-a prins. Norocul nostru care a fost? Că am trecut de zona oraşului Budapesta şi razia a fost făcută de către poliție, nu de către jandarmii cu pene. Dacă ne prindeau jandarmii cu pene, ne duceau înapoi în gheto. […]Am stat 24 de ore arestat, împreună cu mama, şi când a venit controlul închisorii, au zis: „Au furat? Au omorât vreun om? Nu? No, afară cu voi.” Şi aşa am ajuns pe ulițele oraşului Budapesta. […]Apoi, noi am fost duşi şi am stat într-o casă cu stea galbenă din oraşul Budapesta. Am stat în Budapesta, pe Teleki ter, numărul 5. Era o casă cu stea galbenă. În casa aia galbenă, într-un apartament, eram 3-4 familii înghesuite acolo. Şi în 1944, în octombrie, chiar în ajunul zilei mele de naştere, domnul Horthy a depus armele şi a anunțat că iese din război. Dar imediat Szalasi, Nyilas-ii, au luat puterea şi pe noi, în următoarea zi, ne-au încolonat, cu mâinile ridicate, şi ne-au dus pe toți într-un loc, mi se pare, pentru concursuri hipice, sau aşa ceva. Acolo ne-au dus pe toți. Ne-au dus acolo şi ne-au ținut, nu mai ştiu exact, o zi-două, dar, în orice caz, apoi ne-au adus înapoi. Între timp, lumea a fost obligată să nu iasă afară din casă, fiindcă, deja, frontul, respectiv ruşii erau în pragul oraşului Budapesta. Se auzeau deja binişor şi exista permanent alarmă că vin avioanele. Atât englezii, cât şi ruşii şi americanii ne bombardau şi a început asaltul Budapestei. Din cauza asta, pe o parte din oameni, i-au dus să sape şanțuri antitanc. Între timp, s-a constituit şi ghetol din Budapesta şi ne-au dus în gheto. Mama, săraca, a fost dusă o dată la lucru şi nu s-a mai întors. Aşa că eu am rămas în mijlocul oraşului Budapesta fără nimeni.

4. În proximitatea morţii: memorii ale lagărelor de muncă şi de exterminare

PM: Mama a ajuns în Auschwitz. […] S-a dus într-o noapte din octombrie. După ce ne-am reîntors în gheto {este vorba despre ghetol din Budapesta}, a fost dusă la săpat de şanțuri şi nu s-a mai întors. A fost dusă în Auschwitz. După ce a-a întors din Auschwitz a mers la Baia Mare.

5. Trasee ale revenirii: memoria locurilor regăsite după întoarcerea din detenţie

DS: După ce-ați ajuns în Baia Mare v-ați întors acasă, unde locuiați şi înainte?

PM: Nu, între timp au fost organizate cazări pentru cei reîntorşi. Au fost şi cantine, adică exista o comisie care aranja şi atunci am primit o locuință. Ne-am mutat acolo şi mama a început să lucreze. Eu m-am înscris la şcoală, în clasa I-a de liceu.

DS: V-ați întors chiar în momentul în care aveați...

PM: Împlineam 13 ani. Şi atunci, repede, m-au dus la un rabin, m-au pregătit, şi am fost primul copil şi cel mai tânăr reîntors, şi, în biserica{sinagoga} cea mare, mi s-a făcut Bar Mitzvah. La cantină s-a dat apoi o masă festivă. N-am spus că, înainte de a pleca din oraş, mama a ascuns lucruri de nimic, printre care fotografii şi Tallit-ul bunicului pe care a vrut să mi-l dea când voi fi eu Bar Mitzvah. Bunicul a murit, dar i-a păstrat Tallit-ul. Şi astăzi există. Pe bunicul l-a chemat Paior şi este scris şi acum pe el numele. Când am venit acasă, în grădină, am găsit lucrurile pe care le ascunsese mama: nişte vase, nişte plapome, aşternuturi. Astea au fost puse în saci şi ascunse apoi într-o ladă şi astupate. Şi mama a găsit acolo Tallit-ul şi aşa am ajuns că la Bar Mitzvah am avut Tallit-ul bunicului.

PM: Mama, după ce s-a reîntors, după o perioadă, când a văzut că tata nu se întoarce, a făcut toate demersurile ca să primească confirmare dacă mai trăieşte. Şi a primit înştiințare oficială, cu certificat de deces, cum că tata, după eliberare, a murit în 5 mai 1945 în localitatea Hillersleben. Aici a fost internat în spital şi a murit de febră tifoidă şi dizenterie. Pe baza acestui demers, a făcut cunoştință cu un alt deportat, şi s-a căsătorit. Mama a lucrat în comerț apoi, n-a mai lucrat ca coafeză, iar în 1964 a emigrat în Israel.

Veronica Freund (n. Roth)

Veronica Roth, de etnie evreiască, s-a născut în 4 decembrie 1925, în Târgu Lăpuş, județul Maramureş. Tatăl său a fost Iacob Roth,de profesie comerciant, iar mama Elena Roth, casnică. A avut șase frați, dintre care doar trei s-au întors acasă după deportarea la Auschwitz. Când Veronica avea 3 ani, familia s-a stabilit în orașul Baia Mare.

Interviu realizat de Daniel Stejerean şi Adrian Boda, mai 2006, Baia Mare.

Traseu deportare: Baia Mare – Auschwitz (lagăr de exterminare) – Riga (lagăr de muncă) – marș forțat până la Danzig - Gloven – Ravensbrück (locul de eliberare) – Berlin – Budapesta – Baia Mare.

1. Între familiar şi familial: memoria copilăriei, a familiei şi a prietenilor

DS: Ambii părinți sunt de origine evreiască?

VF: Da.

DS: Zilele de Şabat, sărbătorile le țineați?

VF: O, țineam, toate. Erau oameni religioşi.

DS: Ortodocşi?

VF: Nu chiar ortodocşi, mai moderni puțin, dar erau oameni religioşi. De exemplu, maică-mea nu a avut păr pe cap, pentru că la evreice li se taie părul când se mărită.

2. Memorii ale primejdiei:

3. Spaţii ale libertăţii răpite: memorii ale ghetorilor din Nordul Transilvaniei

AB: Descrieți-mi nişte scene de pe drumul spre gheto.

VF: Când ne-am dus toți oamenii au ieşit afară în stradă şi au început să râdă. Aşa cum vă spun, noi am plâns şi ei au râs. Au stat toți afară, în curte, înaintea casei şi au râs de noi.

AB: Şi pe drum cum se purtau Nyilas-ii aceia cu dumneavoastră?

VF: Noi ne-am dus regulat, nimeni n-a încercat să fugă, fiindcă altfel te împuşca imediat.

AB: Ați luat ceva cu dumneavoastră?

VF: Ceva haine, mai nimic, am lăsat totul în casă. Şi în prăvălie a rămas acolo totul.

DS: Şi unde v-au dus în gheto?

VF: Era aici o fabrică, unde-i Pheonixul {în Baia Mare}

[…]

DS: Ați fost aşadar la fabrica de cărămidă.

VF: Da, de cărămidă. De fapt, nu de cărămidă. Era o fabrică unde se ardea fierul, se făcea fier, şi acolo se făcea şi cărămidă. Acolo ne-au dus, dar sub cerul liber am stat, că n-am avut unde sta.

AB: Care a fost prima impresie când ați ajuns în gheto?

VF: Ce să vă spun? Nici n-am putut să mă gândesc. Închipuiți-vă, aveam 19 ani. Eram moartă. Nici n-am putut să gândim. A început să plouă, închipuiți-vă, eram afară sub cerul liber. Am pus pe noi ce-am putut, ce-am adus cu noi, ca să nu ne plouă.

AB: Unde ați dormit în gheto?

VF: Pe jos.

DS: Sub cerul liber?

VF: Da, şi ploua.

DS: Ce mâncați în gheto?

VF: Mai nimic. Acolo ne fierbeam câte ceva, nimicuri. Ce-am apucat să ne luăm cu noi aia am mâncat acolo. Ne mai dădeau ceva zeamă. Şi o mâncam, că de mâncat trebuie. Nici apă nu prea aveam, iar dacă le cereai la csendõr şi Nyilas-i, îți dădeau în cap cu puşca. Au fost mulți creştini care aduceau mâncare, dar nu i-au lăsat înăuntru să ne dea.

DS: S-au putut respecta tradițiile religioase în gheto?

VF: Da, acolo se rugau oamenii în fiecare seară.

DS: Fără să aprindă lumânări de Şabat?

VF: Da, n-am avut lumânări. Cine avea lumânări era prins.

DS: Existau oameni care şi-au adus lumânări cu ei?

VF: Da, existau. Cine nu avea se ducea acolo şi se ruga lângă lumânările celuilalt.

DS: Şi se rostea binecuvântarea asupra lor? Cine făcea asta? Era o femeie din cadrul ghetolui care făcea acest lucru?

VF: Da, sigur, era acolo. Era şi rabinul. Era un rabin foarte mare, foarte inteligent. Era doctor, rabinul Kraus. Ăsta era un om foarte inteligent, avea doctorat. El era acolo şi ținea rugăciunea, dar şi pe el l-au deportat.

VF: Nyilas-ii ăştia. Au zis că ne duc şi ne-au pus în vagoane. Atâția eram că nu puteai să te mişti. Închipuieşte-ți, trebuia, totuşi, să te duci afară, să-ți faci treaba, că eşti om. Şi acolo făceai, înăuntru. Bunică-mea avea 80 de ani atunci şi săraca, închipuiți-vă, nici n-a putut să se urce în tren. Doi oameni au ajutat-o, că n-a putut să urce. Nu i-au lăsat pe evrei s-o ajute, ci ei au împins-o înăuntru. Dintre jandarmi foarte mulți s-au purtat urât. Jandarmii unguri erau foarte răi.

AB: Cum li se spunea?

VF: Csendõr.

4. În proximitatea morţii: memorii ale lagărelor de muncă şi de exterminare

VF: Pe tatăl meu l-au dus la muncă, fiindcă avea vreo 40 şi ceva, 50 de ani, era tânăr încă, şi arăta foarte bine. Şi pe mine, asta am vrut să vă povestesc, că nimeni nu vrea să creadă, m-a selectat împreună cu mama şi cu copiii. I-am prins pe frații mei de mâna şi am ajuns acolo, la crematoriu. Acolo am fost, la crematoriu. Şi cum am rămas eu în viață, să vă spun. În crematoriu, o aud pe maică-mea că zice: „Vai, pe fete le duc separat!” Ştiți cum e o mamă. Şi atunci am fugit de acolo, am fugit înapoi, că pe soră-mea, pe sora mea cea mare a selectat-o la muncă. Şi am fugit şi i-am lăsat pe ei acolo.

DS: Dar cum ați putut fugi?

VF: Nu ştiu. Era foarte multă lume. Atâta lume nu putea fi păzită, că n-au fost atâția soldați. Aşa că eu am lăsat mâinile copiilor şi am fugit înapoi. Am fugit după soră-mea când am auzit că pe fete le duc separat.

DS: Ați ajuns până în fața locului unde...

VF: Da, la crematoriu, acolo m-au băgat. Dacă nu fugeam, atunci şi pe mine mă băga.

AB: În crematoriu? Nu în camerele de gazare?

VF: Da, gazare.

[…]

DS: Şi v-ați întors la sora dumneavoastră?

VF: Da.

DS: V-ați întâlnit cu ea?

VF: Da. Şi-mi zice: „De ce-ai lăsat-o acolo pe mama cu copiii?” Zic eu: „Nu ştiu.” Eu nu ştiu, niciodată n-am ştiut. Eu sunt bătrână acum, am 80 de ani, dar tot nu-mi pot explica de ce-am fugit de acolo.

AB: Deci, dumneavoastră ați fost selectată pentru camera de gazare.

VF: Da.

AB: Şi ați fugit şi ați reuşit să supraviețuiți?

VF: Da. Dar eu nu-mi pot explica de ce-am fugit. Eu n-am ştiut că vom fi omorâți. Încă nu ştiam.

VF: Am stat la Auschwitz cam vreo două săptămâni şi de acolo ne-am dus la Riga, în Letonia. Acolo am lucrat.

[…]

AB: Când ați ajuns în Auschwitz, pentru a fi identificată, ați fost tatuată?

VF: Eu n-am fost tatuată, pentru că pe mine m-au dus în Riga.

[…]

DS: Sora dumneavoastră care a fost dusă în lagăr are tatuaj?

VF: Nici ea nu are.

DS: Nici pe ea nu au tatuat-o?

VF: Nu, pentru că pe noi ne-au dus la Riga.

AB: Şi când ați ajuns la Riga ce s-a întâmplat?

VF: Acolo am lucrat, dar era foarte rău. Nici acolo nu ne-au dat de mâncare.

DS: Ce v-au pus să munciți?

VF: Ne duceau să aducem cărbune. Îl puneam în maşină şi apoi ne aduceau înapoi unde trebuia să-l dăm jos.

DS: Cărbunele?

VF: Da. Îl duceam acolo unde construiau.

DS: A fost o viață mai grea acolo decât la Auschwitz?

VF: Da, mai grea, fiindcă la Auschwitz nu lucrai şi nu-ți lua energia. Dar acolo trebuia să lucrezi. În Auschwitz n-a trebuit să lucrăm, ci doar am stat.

DS: Şi ce făceau soldații când vă scoteau la apel?

VF: Stăteau acolo cu puşca în mână şi ne păzeau ca să nu fugim. Dar unde să fugi?

DS: Cum se comportau?

VF: Dacă noi nu făceam nimic era bine. Nu vorbeau urât cu noi, de fapt, nici nu vorbeau cu noi.

DS: Ați văzut să fie lovit cineva?

VF: Da.

DS: Din ce cauză? Dacă nu stătea în poziție de drepți?

VF: Da, sau dacă nu le plăcea ceva.

DS: S-a întâmplat vreodată ca la un apel să aibă loc selecții?

VF: Da, au făcut selecții şi au selectat-o pe o mamă din Baia Mare şi pe două fetițe. Erau două care erau mai tinere decât mine atunci, dar erau înalte şi le-au selectat la muncă, fiindcă nu îți dădeai seama câți ani au. Dar acolo s-au distrus şi pe una dintre fetițe, de 14 ani, a selectat-o şi maică-sa a fugit după ea. Şi a venit un soldat şi a dat în mamă şi acolo a căzut jos, săraca.

5. Trasee ale revenirii: memoria locurilor regăsite după întoarcerea din detenţie

AB: După ce v-ați întors în țară, la Baia Mare, cum v-ați adaptat la noua viață?

VF: Cu greu, foarte greu. Închipuiți-vă că am venit acasă şi n-am găsit nimic.

DS: Dar v-ați păstrat credința în Dumnezeu sau ați renunțat la tradiție, la religie?

VF: La asta nu răspund.

AB: Nu doriți să răspundeți?

VF: Nimeni n-ar mai fi avut credință dacă i s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat cu noi.

AB: Şi după ce v-ați întors, care a fost principala problemă cu care v-ați confruntat? Unde ați locuit?

VF: Acolo, la comunitatea evreiască.

AB: Şi apoi?

VF: Apoi am primit locuința înapoi şi acolo ne-am mutat, în locuință. Am început să lucrez şi aşa a început viața. Aşa cum se zice, viața merge mai departe.

VF: De exemplu, nu mă pot uita la un film cu lagăr. Când arată aşa ceva imediat sting televizorul.

AB: Ați pomenit de filme, vi se pare că filmele care se fac acum despre lagăre reflectă realitatea?

VF: Şi mai rău a fost.

AB: A fost mai rău în lagăr?

VF: Da, a fost mai rău decât arată în filme.


Ghetoul din Oradea (județul Bihor)

Eva Kondas (n. Katz)

Edith Katz, de etnie evreiască, s-a născut în 6 aprilie 1926, în Oradea, județul Bihor.Tatăl său a fost Isaac Katz, iar mama Maria Katz. A avut un frate cu 3 ani mai mare, Ladislau Katz, care a fost dus la muncă forțată în Baia Mare.

După interviul realizat de Ioana Cosman şi Daniel Stejerean în martie 2007, Oradea.

Traseu deportare: Oradea - Auschwitz II-Birkenau (Polonia – lagăr de exterminare) - Ravensbrück (Germania – lagăr de concentrare) – Ribnitz (marș forțat – locul de unde a evadat) – Neubrandenburg – Arad – Oradea.

1. Între familiar şi familial: memoria copilăriei, a familiei şi a prietenilor

Eva Kondas (n. Katz)

DS: Familia dumneavoastră era o familie religioasă?

EK: Da, foarte. Bunicii mei erau foarte religioşi. Chiar tatăl mamei îl susținea pe rabin, era vice-rabin, aşa i se spunea. Şi tot ce câştiga ducea la sinagogă, mai puțin la copii. Mama avea 7 frați.

DS: Aşadar se respectau ritualurile de sărbători, de Şabat?

EK: Da, eram foarte religioşi, în special bunicul, dar şi familia mea. Si tăticul meu, dimineața se scula şi făcea rugăciunea de dimineață, cu ritualurile care se fac. Şi fratele meu şi toată familia mamei mele erau religioşi. Familia tatălui meu a avut vaci şi a vândut lapte coşer. În toată Oradea au vândut lapte coşer.

Eva Kondas (n. Katz)

IC: Şi vă vizitau şi neevrei?

EK: Da, da. Tăticul meu era comerciant şi avea cunoștințe şi din alte naționalități. Veneau pentru cumpărături, de exemplu pentru mămica mea aduceau lapte de la țară. Iar când m-am întors eu acasă după război, m-au căutat şi plângeau după părinții mei.

IC: V-au căutat vecinii?

EK: Da. Vecinii şi cei din jurul Oradiei. De exemplu, era o femeie care aducea lapte, alta care venea şi cumpăra de la tata.

2. Memorii ale primejdiei:

Eva Kondas (n. Katz)

IC: În familie, ați auzit cumva discuții referitor la faptul că au venit ungurii, despre ce o să se întâmple, dacă va fi mai bine sau va fi mai rău?

EK: Nu. Tatăl meu a fost în armată în timpul lui Kossuth. Şi numai asta povestea, cum a fost când a fost în armată, dar altceva nu. Familia mea nu se ocupa cu aşa ceva.

IC: Vă amintiți ce s-a întâmplat după venirea nemților?

EK: Tata a trebuit să închidă prăvălia. Fratele meu era la lucru, ungurii l-au dus la muncă... Şi chiar atunci am auzit că au venit nemții. Cu mămica stăteam pe stradă şi îl aşteptam cu emoții pe fratele meu. Şi ungurii au făcut mult rău, tatăl meu a fost comerciant... da, da, vezi aşa cu încetul îmi aduc aminte... şi a avut doi vecini care se ocupau de pielărie şi unul dintre vecini era foarte antisemit, Kasoni se numea. Şi acesta l-a denunțat pe tatăl meu că se ocupă de materiale gen tălpi, piele, care erau interzise pentru evrei, că ungurii interziseseră să se ocupe cu aşa ceva. Fratele meu era la lucru, iar eu eram în prăvălie împreună cu tata când au venit nişte jandarmi să caute materialele, susținând că tata lucrează la negru. Au venit cu baionete, cum au militarii. Au căutat peste tot unde erau saci, cu toate că mulți evrei îşi schimbaseră profesia, nu mai cumpărau piele ci, de exemplu, deşeuri pentru căptuşeală. Şi în final n-au găsit nimic. La un moment dat, tatălui meu i s-a făcut rău. Eu eram acolo cu el fiindcă aveam prăvălia în casa unde locuiam. Şi chiar atunci venea fratele meu acasă şi am reuşit să-i spun: „Du-te la doctorul Orban şi cheamă-l, că lui tata îi e rău”. Şi doctorul aşa de cumsecade a fost că i-a făcut o injecție ca să-i fie şi mai rău. Apoi jandarmii au plecat, dar ne-au anunțat să ne prezentăm la miliție la ora cutare. Ne-am dus la miliție, tata, mama şi cu mine şi ne-au pus la perete cu mâinile în sus. Ne spuneau tot felul de lucruri, ne tot întrebau despre prăvălie, iar la sfârşit au zis că va fi un proces. Dar cum nu găsiseră nimic în prăvălie, n-au putut face nimic.

DS: Dar ce vă spuneau?

EK: Ce mai ştiu eu, ne înjurau, e greu de spus acuma, doar câți ani au trecut de atunci? Apoi ne-au lăsat acasă, dar cineva i-a spus lui tata că ar trebui să vorbim cu un avocat, cu Gyulai, aşa îl chema. Eu m-am angajat că mă duc la el să vorbesc, că n-am vrut să-l las pe tata. Şi m-am dus la el fiindcă locuia în Oradea. Avea casa plină cu arme, dar m-a primit. I-am spus despre ce e vorba şi s-a angajat. I-am şi plătit. Păi, sigur că s-a angajat, că ştia că pe noi ne duce, fiindcă a fost un fascist.

IC: Era român sau maghiar?

EK: Maghiar. Îl chema Gyulai. Până la urmă n-a mai fost nici un proces, fiindcă pe noi ne-au deportat.

Eva Kondas (n. Katz)

EK: Întâi s-a afişat ordinul să ne punem steaua galbenă, după aceea s-a auzit că ne vor duce în gheto.

[…]

EK: Dar înainte de a ne duce la gheto, când au venit nemții, au spus că dacă depune colectivul de evrei o sumă de bani, nu ne vor urmări, nu ne vor duce la gheto, nu va fi nimic. Şi au strâns bani. Au luat banii, în aur, d-apoi sigur că nu s-au ținut de cuvânt.

3. Spaţii ale libertăţii răpite: memorii ale ghetorilor din Nordul Transilvaniei

Eva Kondas (n. Katz)

IC: Vă amintiți momentul în care ați fost anunțați că trebuie să părăsiți casa şi să mergeți în gheto?

EK: Da, dar înainte de asta, când a trebuit tata să închidă prăvălia, ne-au luat telefonul şi a stat în chirie la noi un ofițer maghiar. Şi apoi ne-au anunțat că în data cutare vin după noi şi ne duc în gheto.

IC: Cine v-a anunțat? Civili, soldați?

EK: A fost afişat, nu mai ştiu exact, care stradă pe ce dată. Noi am strâns ce am ştiut că se poate duce, iar părinții mei au tăiat în două o nucă şi au ascuns acolo nişte bani, ca să avem ceva bani la noi, fiindcă nu era voie să ducem. Şi atunci au venit după noi şi ne-au dus în gheto. Aveam şi o mătuşă în gheto. Pe strada Colonel Buzoianu, acolo...

IC: Acolo a fost ghetol?

EK: Acolo a fost ghetol, da. Şi am stat acolo, am dormit pe jos unul lângă altul.

IC: Ați stat într-o casă?

EK: Într-o casă particulară, da. Pe Colonel Buzoianu.

DS: Era singurul gheto din Oradea sau au mai existat şi altele?

EK: Un gheto era în Oradea, dar mai era şi unde e fabrica de cărămidă, pentru cei de la țară. I-au dus acolo la fabrica de cărămidă... Da, aşa cum zici, mi-aduc aminte.

DS: Ghetoul de pe Colonel Buzoianu era pentru cei din Oradea?

EK: Din Oradea, da.

Eva Kondas (n. Katz)

EK: Deja era armata maghiară. Nu nemții ne-au băgat în gheto, ci ungurii.

IC: Cum era ghetol? Pe câte străzi se întindea? Era doar o stradă sau mai multe străzi?

EK: Mai multe străzi. Tot cartierul acela, de la biserică, pe strada Colonel Buzoianu, toată partea aceea până aici pe strada Sucevei. Acum aşa se numeşte.

IC: Ghetoul era închis, era împrejmuit?

EK: Ghetoul era închis, da. Şi păzeau jandarmi acolo, toată noaptea. Era o cantină în gheto, iar tinerii erau chemați să vină să curețe cartofi, dar tata nu m-a lăsat să merg. A spus că acum suntem împreună, nu se ştie până când. Într-o zi stăteam în curte câteva fete şi un jandarm cumsecade a început să vorbească cu noi, iar noaptea a venit şi mi-a propus să mă ducă peste graniță.

IC: Jandarmul s-a oferit să va ducă peste graniță?

EK: S-a oferit, da. Dar i-am spus că eu nu-mi las părinții şi bine am făcut că nu i-am lăsat.

[…]

EK: … De exemplu, un pantofar, Rusu îl chema, odată ne-a chemat la poartă şi ne-a adus de mâncare. Era român. A venit la gheto şi tata a fost chemat la poartă. Fiindcă tatăl meu, având prăvălie cu pielărie şi talpă de pantofi venea să cumpere.

IC: Deci îl cunoşteați de dinainte.

EK: Păi sigur, că era clientul lui tata. Şi a venit şi ne-a chemat, iar cineva ne-a anunțat că suntem chemați la poartă. Tata s-a dus şi era el... ne adusese ceva mâncare, nu mai ştiu ce.

Eva Kondas (n. Katz)

IC: Ştiți de torturi care au avut loc în gheto? S-a întâmplat ca cineva să fie bătut sau schingiuit acolo, în gheto?

EK: Da. D-apoi sigur că da. Acolo unde era casa Dreher, pentru bere, duceau pe câte cineva. Îl duceau acolo şi îl chinuiau, cu talpa îl băteau, până când spunea că are aur sau ceva de valoare. Şi pe tăticul meu l-au dus, dar noi n-am avut nimic. Însă n-au crezut. Şi atunci s-au dus împreuna cu tata acasă, acolo unde am stat.

Eva Kondas (n. Katz)

IC: Cât timp ați stat în gheto până la deportare?

EK: Cam o lună, dacă bine mă gândesc. Ne-au deportat în luna mai, dacă bine zic. Şi... nu ştiu, în aprilie ne-au dus? Cam aşa ceva, da.

IC: Cum ați aflat că veți fi deportați? A venit cineva şi v-a anunțat?

EK: Se afişa, iar lumea aude de toate şi atunci merge vorbă de la unul la altul.

IC: Ați mers cu familia? A venit cineva să vă ducă?

EK: Pe toți din casa aceea, pe toți ne-au urcat, pe toți ne-au dus... cum să zic, cum sunt duse animalele la păscut, una după alta. Aşa ne-au scos şi pe noi din casă şi ne-au dus acolo, pe strada Deportaților, unde-i acum strada Sucevei.

IC: Pe acolo v-au dus?

EK: Acolo ne-au strâns şi atunci ne-au luat tot ce aveam la noi, numai ce era pe noi ne-au lăsat.

IC: Şi cine v-a dus acolo?

EK: Jandarmii.

IC: Tot jandarmii maghiari?

EK: Da.

IC: Pe toți din gheto i-au dus?

EK: Tot ghetol. Atunci au golit tot ghetol.

4. În proximitatea morţii: memorii ale lagărelor de muncă şi de exterminare

Eva Kondas (n. Katz)

IC: Cât timp ați făcut până ați ajuns la lagăr?

EK: Câteva zile. Ştiu că era şi noapte şi ziuă, iar ziua când se oprea trenul, vagonul avea un geam mic şi atunci unii strigau să ne aducă apă, fiindcă nu aveam apă. Dar nu au dat voie să ni se aducă. Câteva zile a durat drumul, două zile, trei, nu mai ştiu precis, cam două zile.

IC: S-a oprit undeva trenul?

EK: Da, la gară unde trebuia să se oprească fiindcă trenul a avut ore fixe de oprire.

IC: S-au deschis vreodată uşile vagoanelor la opririle acestea?

EK: Au fost în vagoane oameni cărora le-a fost rău, care au vomat, care... Ştiu că era o familie acolo, în vagon, nu din Oradea, nu ştiu de unde, care avea un copil mic şi mama a desfăcut podeaua din vagon şi a aruncat copilul. Un țăran care lucra pământul l-a găsit. După război, comunitățile evreieşti i-au căutau pe cei care au fost ascunşi şi aşa l-au găsit pe copil. Dar el nu ştia cine e, ci țăranul a povestit că atunci când a trecut un tren a găsit copilul acolo, între...

IC: Între şine?

EK: Da. Şi trăieşte în Israel.

IC: Copilul?

EK: Da.

Eva Kondas (n. Katz)

IC: Când ați ajuns în lagăr ce s-a întâmplat? Ce vă amintiți?

EK: Au deschis vagonul şi ne-au coborât. Şi atunci eram împreună, toți. Era acolo un ofițer, Mengele, un medic neamț şi a trebuit să mergem prin fața lui. Pe unii i-a trimis la stânga, pe alții la dreapta. Eu am rămas cu mămica, iar tăticul tot la muncă a fost trimis. În schimb, familia soțului meu a fost trimisă la crematoriu imediat. Pe noi ne-au dus la baie, ne-au tăiat părul... Au fost acolo polonezi care lucrau şi ne înjurau, spunând: „Unde ați fost cât noi am fost închişi?” Fiindcă ei erau deja de ani de zile acolo. Când ne-au separat, încă mai vedeam capul lui tata, dar pe ei i-au dus cu bărbații. De acolo, pe jos, ne-au dus la Birkenau şi acolo am stat până în octombrie.

DS: Vă mai amintiți cum arăta acel doctor?

EK: Arăta bine, un bărbat bine, şi a mai fost o femeie care ne supraveghea, una aşa de rea, sadică! Şi avea un...

IC: Baston?

EK: Da, şi bătea pe cine prindea... O răutate, dar o frumusețe! Gressel, aşa o chema. Mengele era cel care ne-a selectat. Deja în lagăr unde eram şi se făcea Zellappell, veneau să ne numere şi bărbați şi femei. Iar asta era o frumusețe de nemaipomenită. Gressel! Nici nu am auzit pomenindu-se de ea după război şi asta m-a mirat. Fiindcă se vorbeşte de Mengele şi de mulți alții, dar de ea niciodată nu s-a pomenit.

Eva Kondas (n. Katz)

IC: De ce vă temeați cel mai tare?

EK: Când se făcea Zellappell, fiindcă atunci alegeau pe cei slabi. Şi mi-a fost frică pentru mama, să nu o aleagă pe mama. Tremuram să nu o ia pe mama.

DS: Cât de des erați scoşi la Zellappell?

EK: Şi de trei ori pe zi, când-cum. Când aveau nevoie să ducă oameni la muncă, făceau Zellappell. Dimineața din nou făceau Zellappell ca să ne numere, să vadă dacă nu lipseşte cineva. Odată, atunci când au fugit cei doi bărbați {Este posibil să fie vorba despre Arnost Rosin, născut în Polonia şi Czeslaw Morodowicz, evreu slovac, care pe 27 mai au evadat din Auschwitz}, chiar în perioada când eu eram acolo (am înțeles mai târziu de la televizor că şi mai repede au fost persoane care au fugit), atunci ne-au ținut şi noaptea la Zellappell, fiindcă trebuia ca numărul să fie complet. Noi nu aveam număr tatuat, numai cei care au fost duşi la muncă au primit număr.

Eva Kondas (n. Katz)

EK: Oamenii se descurcă. Au inventat un dop pe care să-l pună peste o lumânare care arde şi apoi să vopsească cu cenuşa, cu fumul acela, părul, ca să nu se vadă că e alb. Şi am reuşit să scăpăm, dar o dată ne-au despărțit. Pe mine m-au ales la muncă, dar ea săraca a rămas. Şi eu am fugit spre spatele Block-ului fiindcă pe cei care rămăseseră i-au dus înapoi în Block. Şi în timp ce fugeam, un SS a început să fugă după mine. La un moment dat am căzut, dar mai era cineva care, tot aşa, fugea, iar SS-ul, probabil, a crezut că până mă ridic eu, reuşeşte să o prindă pe cealaltă. Dar eu cum eram tânără şi în forță şi cu psihicul pe care-l aveam în acel moment, am sărit repede în picioare şi m-am dus înapoi în Block. În octombrie, când au desființat lagărul în care eram, au pus un gard, pentru că dezinfectau primele două Block-uri, iar în spatele acestor Block-uri au făcut un gard şi au selectat cine urma să meargă la muncă şi cine la crematoriu. Eu mă aflam în Block-ul 16. Aici aveam o doctoriță, fiecare Block avea câte o doctoriță, şi ea ştia unde se află familia ei, soțul, băiatul şi fiica. Ea ştia nemțeşte şi l-a rugat pe Mengele să o lase împreună cu familia, pentru că existau şi unele, nu Block-uri, ci încăperi rezervate familiilor. Şi Mengele i-a zis că dacă va lucra cum trebuie, o va lăsa să stea împreună cu familia. Mămica mea era foarte slăbită şi doctorița asta a venit la mine şi la mama şi mi-a spus să o duc pe mama la Revier{Din germană, Krankenrevier, infirmerie}, că fiecare lagăr avea un Revier, şi dacă era cazul, putea să primească ceva tratament. Iar eu, ca proasta, am lăsat-o să se ducă, fiindcă îmi era frică de baia care urma. Trebuia să facem baie şi ne dezbrăcau. Toate lucrurile pe care le strânsesem până atunci în lagăr i le-am dat mamei. Mai reuşeam să strângem diverse lucruri, că erau unii care mai aveau legături şi puteam cumpăra pâine de la ei, în schimbul altor lucruri. M-am gândit că până se face selecția, poate se întoarce de la Revier. Când m-am întâlnit apoi cu doctorița ca să o întreb în care pat e mama să-i dau hainele, mi-a spus: „Dar mămica ta s-a dus în lagărul mare”. Adică asta însemna că a fost dusă la Birkenau, care aparținea de Auschwitz. Şi atunci am ştiut deja că am pierdut-o pe mămica mea. Nişte fete din Budapesta m-au luat lângă ele atunci şi au încercat să mă liniştească.

[…]

EK: Cât timp am avut-o pe mama lângă mine, numai la asta mă gândeam: să pot să o salvez. Şi apoi, când au luat-o pe mama, am fost într-o stare sufletească... nici nu mai puteam gândi, doar plângeam, plângeam, plângeam. Acolo unde dormeam, într-un pat aflat foarte sus, sub acoperiş, mă uda ploaia, dar eu nu mă mişcam, fiindcă eram aşa de distrusă...

Eva Kondas (n. Katz)

EK: Când s-a desființat lagărul m-au dus la Ravensbrück, că am fost aleasă pentru muncă. Nu ştiam eu pentru ce fabrică. Şi ne-au dus la Ravensbrück, unde ne-au ținut în carantină. Acolo la Auschwitz, când s-a făcut alegerea celor apte de muncă, atunci când au luat-o pe mama, era şi o femeie din Cluj cu două fete. Şi au ales-o şi pe femeia aceea, dar fiindcă avea un număr a putut fi dusă în Revier şi astfel a scăpat pentru un timp. Şi cu ele am fost împreună la Ravensbrück. Acolo iarăşi se făcea Zellappell şi au ales din nou câteva persoane pentru muncă. Pe mama celor două fete n-au ales-o şi aşa au pierdut-o pe mama lor. De la Ravensbrück am fost dusă la fabrica Henkel. Acolo am lucrat, la fabrica Henkel, până în anul următor. Asta se întâmpla din octombrie până când s-a încheiat războiul.

[…]

EK: Mergeam pe jos câțiva km până la fabrică şi am primit nişte pantofi olandezi, cu talpă de lemn. Zăpada se lipea de talpa pantofilor şi nemții care ne păzeau strigau: „Heraus! Heraus! Mai repede! Mai repede!” Odată unul cu bocanci mi-a dat una în fund şi am sângerat. Dar a fost un altul, care ştia româneşte, probabil mersese de aici în armata germană, care tot îmi dădea pe drum zahăr cubic şi-mi spunea: „Dă mai departe! Dă mai departe!” Acolo în fabrică se făceau avioane. În fața avionului este un fel de, cum se pune la cai pe talpă... un fel de potcoavă... Cel care tăia metalul, după aceea îl punea într-o baie ca să se înmoaie. De acolo primeam metalul, eu şi cu o altă prietenă, o prietenă din Oradea, şi pe un şablon, cu un ciocan de lemn îl formam.

5. Trasee ale revenirii: memoria locurilor regăsite după întoarcerea din detenţie

Eva Kondas (n. Katz)

EK: Dar nu se poate povesti, tot ce s-a întâmplat cu noi, nu se poate povesti. Când făceam baie şi ne dezbrăcam... era o psihoză, era ceva... ceva... nemaivorbind de munca aia, nemaivorbind de condițiile în care am fost ținuți, nemaivorbind când luau pe cineva şi ştiam că-l duce la crematoriu... […] Şi astăzi sunt invalidă... sufleteşte, invalidă sunt şi astăzi. Sufletul meu este invalid. Asta a rămas şi asta voi duce până la capăt.

Magdolna Koper (n. Stern)

Magdolna Stern, de etnie evreiască, s-a născut în 28 aprilie 1920, în Marghita, județul Bihor. Tatăl său a fost Géza Stern, iar mama Ema Rosenbacher.

Interviu realizat de Ioana Cosman şi Daniel Stejerean, martie 2007, Oradea.

Traseu deportare: Marghita – Oradea (gheto) – Auschwitz – Walschleben (apare în mărturie ca fabrica de la Walschleben, în Germania ?, locul de eliberare? nu specifică clar în mărturie) – Timișoara, Oradea - Marghita/./p>

1. Între familiar şi familial: memoria copilăriei, a familiei şi a prietenilor

Magdolna Koper (n. Stern)

MK: Părinții au fost comercianți, au avut o prăvălie de metraje, de manufacturi... sau cum se spune... şi am avut o vie de 8 iugăre, tot acolo, la Marghita. Când eram eu de 9 ani atunci a dat faliment, tata a falimentat. Noi atunci aveam vie şi mergeam în fiecare zi acolo.

2. Memorii ale primejdiei:

Magdolna Koper (n. Stern)

IC: Şi în perioada legionară ce s-a întâmplat?

MK: Odată au venit cu camioanele, dar n-au făcut nimic, nu s-au dat jos din camion, doar au trecut prin Marghita.

IC: Un grup de legionari a trecut prin Marghita?

MK: Da. Şi atunci evreii, cei care am avut casa la strada principală, am stat cu poarta închisă. Şi a venit acolo preotul, familia preotului şi încă câțiva vecini care au deschis uşa. Dar nu era aşa, ca acum la noi, casa, ci puteam încuia poarta, aşa că acolo am stat şi am aşteptat ce se va întâmpla. Însă nu s-a întâmplat nimic pentru că s-au dus de acolo. Şi să ştiți că şi ungurii au venit la noi atunci, cu securea şi au zis că, dacă ne vor face ceva, atunci şi ei acționează.

Magdolna Koper (n. Stern)

DS: Când au venit ungurii vă mai amintiți cum erau îmbrăcați, aveau ceva particular?

MK: În uniformă erau... că a intrat armata ungurească. Armata română a intrat din casă în casă şi ne-a înştiințat să ne cumpărăm sare şi petrol. Am tras multe spaime în perioada aceea... noi ne-am retras la vie, la locuința de acolo, atunci când au venit ungurii. A trebuit să predăm averea, n-a fost voie să se cumpere de la magazinele evreieşti şi tot tacâmul. Evreii n-au avut voie să intre în prăvălie, n-au avut voie să facă cumpărături nicăieri. Până atunci nici n-am văzut că trăiesc unguri în Marghita, dar după ce a intrat armata, nici nu ştiu de unde au apărut, dar toată lumea era ungur...Nyilas...

Magdolna Koper (n. Stern)

MK: Noi am locuit în vie şi acolo am avut vacă, animale. Acolo am lucrat. După aceea, oamenii nu au mai avut voie să vină să lucreze la noi, iar tata nu a mai putut tata lucra singur. Mama a fost tare bolnavă şi a murit. Chiar se împlinise un an în momentul în care ne-au dus pe noi de când murise mama. Eu şi cu tata am făcut storsul, amândoi. Am avut în pivniță, atunci când ne-au dus pe noi, 40 hectolitri de țuică, dar nimeni n-a cumpărat de la noi nimic. Odată au venit la noi, înainte de deportare, nişte unguri. Au intrat la noi şi au vrut să ne omoare. Cine ştie, au vrut poate să fure ceva, dar noi am fugit în vie şi nu ne-au omorât.

IC: Erau din armată?

MK: Nu, nu.

IC: Locuitori? Îi cunoşteați?

MK: Da, i-am cunoscut. Iar după ce am revenit acasă, au venit la mine la lucru să-i primesc.

[…]

MK: După aceea au venit nişte ofițeri, cu grade mari, într-un control, cu un camion, împreună cu 2 oameni din Marghita. Şi au preluat tot de la noi. Ne-au dat în scris ce au preluat, dar nu am putut duce scrisul cu noi. Deşi s-au eliberat acte de primire a bunurilor, aceste acte şi nici un alt act n-am putut lua cu noi când am fost deportați, aşa că, atunci când ne-am întors nu am mai găsit absolut nimic.

[…]

MK: Da. Tata a avut un ceas de buzunar pe care l-a purtat în primul război mondial. Nu era o valoare ceasul, dar pentru mine era o valoare sentimentală. Şi mi-au cerut să-l pun în sertar, în casă. Când ofițerii ăştia s-au dus în pivniță, de acolo, de jos, pentru că noi am avut şi acolo o clădire, erau mai multe clădiri acolo unde se făcea storsul, erau şi grajduri, s-au dus la sertar să-l ia. Dar nu mai era acolo, pentru că cu noi a fost un soldat cu pană de cocoş, care a intrat în casă şi şi-a însuşit acest ceas. Însă ofițerul n-a vrut să creadă că nu noi l-am luat şi era cât pe ce să ne omoare pe toți pentru ceasul ăla. Atunci am spus: „Faceți percheziție şi la cine-l găsiți, omorâți-l!”, pentru că noi am ştiut că soldatul ăla l-a luat.

3. Spaţii ale libertăţii răpite: memorii ale ghetorilor din Nordul Transilvaniei

Magdolna Koper (n. Stern)

IC: Din Marghita cu ce v-au transportat? Prima dată v-au dus în gheto?

MK: Da, prima dată în gheto, în Oradea, în spațiul unde s-au ținut caii şi după aceea la depozitul de lemne. Fuseseră lemne acolo, au fost luate şi noi am fost băgați acolo.

IC: Cu ce v-au adus?

MK: Cu căruța proprie am mers toți până la piață.

IC: În Marghita?

MK: În Marghita. Şi de acolo ne-au dus pe jos la gară.

IC: Şi până la piață v-a păzit cineva sau v-ați dus singuri pentru că vi s-a ordonat să vă prezentați acolo?

MK: Nu, ei ne-au dus...

IC: Ei v-au dus, cei cu pana de cocoş?

MK: Ăştia ne-au dus pe noi.

[…]

IC: Cam câți au fost duşi, toți cei din Marghita, în jur de 1000?

MK: Da. Şi apoi a început investigația. Cei care erau evrei bogați, pe aceia i-au dus la fabrica de cărămidă. Pe cei care au avut bani ascunşi au fost chinuiți groaznic, groaznic a fost...

IC: Şi au mai ajuns înapoi după ce i-au dus la camerele de tortură? I-ați văzut după ce s-au întors?

MK: Am văzut când i-au dus din Dreher... ce au făcut cu ei... le-au strâns degetele şi sfârcurile de la sâni la uşă, ca să spună tot... a fost şi pe cine au omorât în bătăi ...

4. În proximitatea morţii: memorii ale lagărelor de muncă şi de exterminare

Magdolna Koper (n. Stern)

DS: Şi în momentul în care ați ajuns la Auschwitz ce s-a întâmplat?

MK: Când am ajuns acolo, au venit deținuții care erau îmbrăcați în haine vărgate şi ne-au luat jos din tren. Unul mi-a spus: „Nenorocito, n-ai ştiut unde vii, n-ai ştiut?” şi mi-a arătat coşul din care ieşea fumul, „acolo sunt arşi frații noştri.” Apoi a urmat trierea...

DS: Cine comanda această triere?

MK: Mengele.

Magdolna Koper (n. Stern)

DS: La prima impresie, după ce ați trecut de poartă, cum arăta Auschwitzul?

MK: Poartă? A fost un gard de sârmă ghimpată şi pe gard erau 3-4 oameni arşi. Asta a fost scena care m-a întâmpinat. Noi eram deja încolonate în rânduri de câte 5. Tata a putut să vină până la noi. La evrei, în fiecare vineri seara, este obiceiul că tatăl spune o binecuvântare pentru copii. Şi tata a venit acolo şi ne-a binecuvântat... şi ne-a anunțat că el merge cu un frate de-al lui care este bolnav, pentru că pe ei îi duce cu maşina. Şi dus a fost. Imediat a fost dus la crematoriu. Dar noi ne-am gândit că, totuşi, mai trăieşte. Am sperat că poate totuşi e în viață.

[…]

MK: Ne-au dus într-o sală mare unde a trebuit să se dezbrace toți la pielea goală. Aveam păr lung, dar ne-a ras în cap, peste tot ne-a ras de păr. Şi lângă mine a fost cealaltă fată, care tot aşa a avut părul mare. Când a început să i-l taie a început să plângă şi femeia aia care o tundea i-a spus: „Dacă vei avea capul, vei avea nevoie de păr, ce te plângi?” Adică dacă o să aibă viață, o să mai aibă păr pe cap, de ce se plânge, că doar pierde numai părul.

Magdolna Koper (n. Stern)

MK: Au fost care au înnebunit. Una dintre femei, săraca, şi-a cerut copilul înapoi de la şefa de lagăr. A prins-o de picioare, i-a blocat picioarele ca să-i dea copilul înapoi. Şi aia a dat cu piciorul ca să scape de ea, dar ea a muşcat-o de mâini. Şi a fost împuşcată, bineînțeles. Era acolo un ofițer SS din Satu Mare, sătmărenii l-au recunoscut, şi şi-a dat jos cureaua de la pantaloni, i-a pus-o femeii în jurul gâtului şi a tras, acolo în curte.

Magdolna Koper (n. Stern)

MK: Şi era o foamete, ne-a durut foamea.

IC: De câte ori vă dădeau de mâncare pe zi?

MK: De 3 ori... de 2 ori, că dimineața ne dădeau şi pentru seară şi trebuia să primim 150 grame de pâine, dar nu era atâta niciodată. Când am primit prima dată am crezut că e săpun, aşa arăta. Ne dădeau şi o bucățică de margarină, o lingură de marmeladă, un fel de supă de sfeclă furajeră şi varză. Această supă era amestecată cu ceva, fiindcă ne-a oprit ciclul. Femeile nu aveau ciclu. Nu ştiu de la ce, dar mureau pe capete. Am avut noroc că, de fapt, n-am rămas mult timp la Auschwitz. Am fost dusă în alt lagăr, la o fabrică de muniții. Au fost persoane care, deşi erau gravide, nu s-a văzut pe ele şi acolo au născut, în lagăr. Era acolo fiica rabinului din Marghita şi aşa a născut. Pe ea acolo a cunoscut-o. O femeie venea cu o injecție şi dădea ceva la copii, ca să poată salva mama... deci omora copilul ca să scape mama.

5. Trasee ale revenirii: memoria locurilor regăsite după întoarcerea din detenţie

Magdolna Koper (n. Stern)

Când am ajuns la Oradea, la gară, m-am întâlnit cu un băiat, cineva din familie, care zice: „Bine ați venit! Să ştiți că fratele dumneavoastră trăieşte.” Până atunci n-am ştiut nimic despre fratele meu. „Trăieşte, locuieşte aici. Dacă vreți, vă duc acolo, dar dacă nu, este o organizație evreiască care primeşte pe cei care vin acasă. Voi n-aveți nevoie pentru că fratele este acasă.” Şi ne-am dus acolo şi atunci am aflat că încă o mătuşă mai trăia – pentru că el a locuit cu o mătuşă care a venit mai înainte acasă. Şi au locuit împreună, aşa că acolo am mers. După aceea, am primit înapoi averea, casa, dar fără nimic altceva. A fost gol în pivniță, nici butoaiele n-au mai fost, absolut nimic. Şi scaunele au fost furate, a fost furat tot-tot-tot-tot, a fost gol...

Malvina Damo (n. Kraus)

Malvina Kraus, de etnie evreiască, s-a născut în 8 decembrie 1921, în Oradea, județul Bihor. Tatăl său a fost Kraus Izidor, iar mama Kraus Sarolta. A avut patru surori și trei frați.

După interviul realizat de Ioana Cosman şi Daniel Stejerean, în martie 2007, Oradea.

Traseu deportare: Oradea (Ghetou) - Auschwitz (Polonia: lagăr de concentrare [nume generic fără identificare clară]; locul unde a fost eliberată de armata rusească) – Siberia (deportată în lagăr de muncă pentru 3 ani) – Odessa – Moscova – Oradea.

1. Între familiar şi familial: memoria copilăriei, a familiei şi a prietenilor

Malvina Damo (n. Kraus)

IC: Erați o familie religioasă?

MV: Cine, noi ?

IC: Da, familia dumneavoastră, era o familie religioasă?

MV: Nici nu ştiu ce să zic. Tăticul nu a fost foarte religios, nu mergea în fiecare zi la biserică [sinagogă], dar făcea rugăciunile acasă. Țineam sărbătorile. Noi, copiii, am mâncat carne de porc şi abia aşteptam ca vecinii să taie porcul. Mămica ştia, dar tăticul nu... Şi am mâncat şi caltaboş.

Malvina Damo (n. Kraus)

IC: În ce limbă vorbeați, care este limba dumneavoastră maternă?

MV: Maghiara.

IC: Deci maghiara. Şi cu părinții tot maghiară vorbeați?

MV: Da.

IC: Şi ştiați şi germană ?

MV: Înțelegeam doar, dar nu ştiam vorbi prea bine.

IC: Dar româneşte?

MV: Da, româneşte, cum să nu, că doar am mers la şcoală românească, iar apoi, aici, la şcoala evreiască, tot în limba română se preda.

2. Memorii ale primejdiei:

Malvina Damo (n. Kraus)

IC: S-a produs vreo schimbare după venirea trupelor maghiare?

MV: Schimbare? Schimbarea a venit după scurt timp.

IC: Au fost introduse restricții?

MV: La cofetării au fost afişate anunțuri care spuneau că evreii şi câinii nu au ce căuta acolo.

IC: Steaua galbenă s-a impus atunci sau mai târziu?

MV: Steaua? S-a impus atunci când Hitler a hotărât să înceapă deportarea.

3. Spaţii ale libertăţii răpite: memorii ale ghetorilor din Nordul Transilvaniei

Malvina Damo (n. Kraus)

MV: Strada de lângă noi şi cealaltă stradă au fost ocupate, chiriaşii au fost evacuați şi acolo am fost închişi până când am fost deportați la Auschwitz.

IC: Deci s-a constituit un gheto acolo?

MV: Da, un gheto.

IC: Cum ați aflat că trebuie să mergeți în gheto? A venit cineva şi v-a dus, au venit jandarmi?

MV: Da, sigur că da.

IC: Şi v-au dus acolo?

MV: Da. Pentru cine locuia mai departe au adus nişte căruțe cu cai. Noi aici am locuit, nu departe, aşa că noi am mers pe jos până la strada asta. Acolo unde e palatul, în clădirea aceea cu etaj, acolo au fost cazați foarte mulți oameni. Aici au fost 30 de mii de evrei, aşa că trebuiau să găsească unde să-i pună pe toți.

Malvina Damo (n. Kraus)

IC: Şi cât timp ați stat acolo în gheto?

MV: Câteva săptămâni.[…] Aşa că am stat vreo 3-4 săptămâni în gheto.

IC: Erați împreună cu familia în gheto? Cu părinții, cu frații?

MV: Da, da. Împreună. Dar în lagăr am fost despărțiți.

IC: Şi toți cei 8 frați erați acolo, în gheto?

MV: În aceeaşi încăpere.

[…]

MV: După ce ne-au băgat în vagoane nu am mai fost împreună, ne-au băgat pe care cum, în care vagon s-a nimerit.

DS: Unde se făcea îmbarcarea în vagoane?

MV: Aici, nu departe. Cândva a fost calea ferată aici şi vagoanele puteau să intre. Aici, la colț, a fost un depozit foarte mare, un depozit de fier şi din cauza asta trecea calea ferată pe acolo. Din depozit se transporta marfă. Când intra marfa, când ieşea. Proprietarul depozitului deținea şi vagoanele şi calea ferată. Aşa că, acolo soseau vagoanele şi ne urcau în tren.

4. În proximitatea morţii: memorii ale lagărelor de muncă şi de exterminare

Malvina Damo (n. Kraus)

DS: V-au urcat în vagoane şi pe urmă ce întâmplat?

MV: Când au fost pline vagoanele au pornit spre Germania, de fapt, spre Auschwitz.

DS: Pe parcursul drumului s-a mai oprit trenul?

MV: S-a oprit trenul. Dar a fost ceva îngrozitor, nici de mâncare, nici de băut, nimic nu ne-au dat.

DS: Câte zile ați făcut până la Auschwitz?

MV: Aproximativ 5-6 zile.

DS: Şi nu v-au dat apă, nu v-au dat mâncare? Cu ce vă hrăneați, care erau condițiile din tren?

MV: Nu. Vă puteți închipui, erau vagoane cu care se transportau animalele, nu erau vagoane unde puteai să te aşezi.

DS: Problema necesităților fiziologice cum a fost rezolvată?

MV: Nici nu întrebați. Până când am ajuns în Auschwitz au fost câțiva morți. Mureau oameni... o înăbuşeală ce-a fost! Vă puteți închipui ce aer era acolo, îngrozitor.

Malvina Damo (n. Kraus)

IC: În momentul când ați ajuns în lagăr, cine v-a întâmpinat, cine a deschis vagoanele?

MV: Nemții. Da, da, SS-ul.

IC: Erau şi prizonieri prezenți? Ați văzut pe cineva îmbrăcat în haine vărgate?

MV: Încă nu.

IC: Şi ce s-a întâmplat? S-a oprit trenul, au deschis uşile, v-au dat jos?

MV: Ne-am dat jos, dar doar cei care au putut, care nu, care era bolnav, l-au dus cu targa direct la crematoriu. Nu-i ceva plăcut să discut despre asta... deloc nu-i plăcut...

5. Trasee ale revenirii: memoria locurilor regăsite după întoarcerea din detenţie

Vioara Braun (n. Rosenzweig)

Vioara Rosenzweig, de etnie evreiască, s-a născut în 30 septembrie 1926, în Marghita, județul Bihor. Tatăl său a fost Rosenzweig Samuil, iar mama Rosenzweig Reghina (născută Guttman). A avut trei frați, dintre care doar unul s-a întors din deportare.

După interviul realizat de Daniel Stejerean, în martie 2007, Oradea.

Traseu deportare: Marghita – Oradea – Auschwitz II-Birkenau (Polonia – lagăr de exterminare) - Fallersleben (Germania: lagăr de concentrare) – Salzwedel (Germania: lagăr de concentrare; locul unde a fost eliberată) – Bergen-Belsen (Displaced Persons Camps) – Praga – Budapesta - Marghita.

1. Între familiar şi familial: memoria copilăriei, a familiei şi a prietenilor

Vioara Braun (n. Rosenzweig))

VB: În Marghita, o treime din populație erau evrei. Au fost 3 sinagogi şi exista pentru băieți o şcoală iudaică unde învățau. Şcoala evreiască a existat până în ’34, o şcoală evreiască elementară. Dar din ’34 n-a mai fost, deci şi copii evrei au mers la şcoală primară de stat.

DS: Părinții dumneavoastră erau religioşi, țineau sărbătorile?

VB: Da, țineau sărbătorile, toate tradițiile iudaice le-am ținut. În general, la Marghita, majoritatea, pot să spun că aproape toți erau religioşi, erau ortodocşi, nu erau neologi ca în Oradea. De exemplu aici, în Oradea, sinagoga asta mare era neologă, la Marghita nu era, erau cele trei sinagogi şi toți enoriaşii erau, în general, care țineau tradiția. Tineretul era şi care nu ținea chiar aşa de strict, dar în general, în familie, totul era caşer.

Vioara Braun (n. Rosenzweig))

DS: Ce limbă vorbeați în familie?

VB: Maghiară. Mama, băieții, şi nici eu nu ştiu idiş, limba idiş. Fiindcă mama nu vorbea idiş. Băieții, toți trei, chiar şi cei mici, pentru că umblau la şcoală iudaică, unde învățau să spună rugăciunile în ebraică, ei vorbeau ebraica. Şi fratele meu vorbeşte. Însă în familie vorbeam ungureşte. Marghita era o comună maghiară mai degrabă. Români pe vremea aceea erau foarte puțini. Funcționari erau mai mulți români.

2. Memorii ale primejdiei:

Vioara Braun (n. Rosenzweig)

Să vă dau un exemplu, fratele cel mic, de 5 ani, a venit odată acasă cu nişte bani mărunți în mână şi zice: “Asta am primit de la soldatul cel mare, asta am primit de la soldatul cel mic.”Erau nişte forinți, mărunțişuri care erau pe vremea aceea. “Şi cum de ai primit banii ăştia?” am întrebat. “Păi, m-a întrebat dacă vreau să fiu prietenul lui şi am spus că da”. “Şi nu a întrebat cum te cheamă?” “Am zis că Szabó Miklós.” „Bine, dar pe tine te cheamă Szabó Miklós ? Nu te cheamă Rosenzweig?” “Dar să zic şi să mă bată?” Deci şi un copil de 5 ani acum ştia ce îl aşteaptă dacă declara că este evreu, deci tot cu frica am fost.

3. Spaţii ale libertăţii răpite: memorii ale ghetorilor din Nordul Transilvaniei

Vioara Braun (n. Rosenzweig)

DS: Când vi s-a impus să purtați steaua galbenă ?

VB: Cred că prin februarie ’44 sau... cu vreo lună înainte de deportare.

DS: Ce s-a întâmplat în acea perioadă? Cum a avut loc deportarea?

VB: Prima dată am fost strânşi şi duşi acolo într-o sală care aparținea cizmarilor. Când era târg acolo se ținea. Şi ne-au strâns acolo şi n-am avut voie să luăm cu noi decât un rucsac cu ce încăpea în el. Înainte de asta a trebuit să predăm aurul. Tot ce aveai de valoare trebuia predat.

[…]

VB: Am stat două zile şi apoi ne-au dus la Oradea în gheto, cu trenul de marfă. Noi, cei din județ, am fost cazați la fabrica de cărămidă sau la depozitul de scândură. Noi am nimerit la depozitul de scândură. Am stat, unii pe jos, alții acolo unde se uscau scândurile. Bineînțeles că totul era împrejmuit. Am stat cam două săptămâni acolo, în gheto. Nu era voie să vină nimeni să ne viziteze şi nici noi să ieşim în curte. N-am putut să aducem cu noi decât nişte macaroane, cartofi, atât cât a încăput în bagaj pentru noi, pentru cinci persoane, fiindcă fratele meu fusese dus mai repede. El era mai mare, avea douăzeci de ani şi a fost ridicat deja în martie. A fost dus la muncă şi pe urmă deportat la Auschwitz. Iar noi, trei copii, cu cei doi frați mai mici, tata şi mama eram deci cinci persoane şi aveam câte un rucsac de mâncare. Pusesem şi slănină, ceea ce noi nu mâncasem până atunci, dar am zis că dacă este cazul, va trebui să avem cu noi.

[…]

VB:Şi am stat acolo două săptămâni, am făcut din cărămizi o vatră ca să se mai poată face de mâncare, măcar pentru copii să se gătească…

[…]

VB: Cu apa foarte greu ne-am descurcat, nu aveam decât aşa, puțin, ca să te speli. Aduceau, nici nu mai ştiu de unde aduceau cu găleată şi ne bucuram dacă puteam să ne spălăm pe mâini şi pe față. Iar după aceea, când au venit jandarmii care ne păzeau pe noi, de fapt, încă noi aici n-am văzut nemți, soldați nemți, decât jandarmi, cu pana aia, Kakas toll, cum ziceau ei.

Vioara Braun (n. Rosenzweig)

DS: De unde v-au urcat în trenuri?

VB: Acolo unde este parcul Bălcescu, nu ştiu dacă ați văzut că este acolo un turn pentru pompieri, şi pe acolo erau liniile de cale ferată. Şi acolo ne-au îmbarcat în tren şi ne-au dus pe urmă.

4. În proximitatea morţii: memorii ale lagărelor de muncă şi de exterminare

Vioara Braun (n. Rosenzweig)

VB: Până la Auschwitz, patru zile am mers, patru zile am stat în vagoanele acelea, îngrămădiți. Şi, îți poți închipui, acolo, de față cu băieții cu care altădată ne jucam, ne plimbam, ne distram, trebuia acum să îți faci nevoile, acolo față de ei fiindcă n-aveai cum altfel. Nu era loc nici să dormi. Aşa, cu schimbul, trebuia să te scoli în picioare ca să fie loc pentru bătrâni. Sufeream enorm de sete.

Vioara Braun (n. Rosenzweig)

VB: De exemplu, o femeie a născut în tren.

[…]

VB: Când a deschis uşa jandarmul, încă râzând, a spus că „No, va fi cu un evreu în plus!” A râs că, în loc să fugă cineva, chiar s-a înmulțit numărul. Ne-au dus până la Kassa, asta este, mi se pare, în Croația[sic. Este vorba despre gara Košice, în maghiară Kassa, din Slovacia] sau... nu ştiu exact. Acolo ne-au predat la nemți, fiindcă până acolo ne-au dus jandarmii maghiari, iar de acolo ne-au preluat nemții. Acolo a fost şi mai rău. De exemplu, la un moment dat a plouat şi am scos un pahar ca să iau puțină apă. Atunci un jandarm a văzut şi mi-a dat peste mână, de am scăpat apa cu pahar cu tot.

Vioara Braun (n. Rosenzweig)

VB: Când am ajuns acolo, la Birkenau, imediat ne-au despărțit de bărbați.

DS: Cine a deschis uşile vagoanelor?

VB: Nemții, soldații SS. Au fost naziştii care erau însărcinați cu aşa ceva. De tata imediat ne-a despărțit. Atunci l-am văzut ultima dată.

DS: Ştiați unde vă aflați?

VB: Nu, nu am văzut decât vagoane şi apoi sârmă ghimpată, Block-uri care erau împrejmuite, lagărul… Şi apoi doctorul Mengele a început…

DS: Cum arăta acest doctor Mengele?

VB: Era un bărbat înalt, destul de tânăr şi stătea zâmbind, nu arăta a călău. Şi a ordonat imediat: “Femeile cu copii la stânga!”

DS: Cum era blond, brunet ?

VB: Blond. ...Femeile cu copii la stânga, cei care eram apți de muncă, mai tineri, la dreapta. În primul rând, tot ce am mai avut cu noi a trebuit să lăsăm în vagon şi nu ne-a rămas decât ce a fost pe noi. Eu am fost cu o prietenă, care acum este în Israel şi încă ținem legătura. A fost o prietenă din grădiniță şi tot timpul, şi în lagăr, am fost tot împreună.

DS: Cum se numeşte?

VB: Mandelbaum Eliza. S-a căsătorit, după căsătorie se numeşte Izsak şi locuieşte la Ber-Sheva. Pe noi ne-au dus la baie... de mama şi de restul nu mai ştiu, fiindcă ei au fost duşi cu camionul. Încă noi atunci nu ştiam ce se întâmplă, pentru că au spus că pe copiii şi pe bătrâni îi duc cu camionul la locurile unde vor trebui să stea, iar că pe noi ne duce în sala de baie. Acolo a trebuit să ne dezbrăcăm complet, aşa că şi rochia cu inele cu tot acolo a rămas. Apoi ne-au tuns pe cap şi peste tot, ne-au dat o bucată de săpun în mână şi a început să curgă apa. Foarte puțin timp ne-au lăsat la duş şi, ca nişte vite, pe altă uşă, tot veneau în urma noastră, altele şi altele. Pe noi ne-au încolonat, am primit fiecare o rochie, dar fără lenjerie intimă sau altceva. Nimic, numai o rochie aveam. Doar pantofii am putut să-i păstrăm. Şi apoi, gata, ne-au încolonat câte cinci şi ne-au dus în baraca în care am stat, Baraca C se numea.

DS: Ați avut tatuaj?

VB: Eu nu am fost tatuată. Eu, pe urmă, am fost dusă la muncă în altă parte. Numai pe cei care au rămas acolo i-au tatuat sau pe cei care au fost duşi în afara lagărului la muncă.

Vioara Braun (n. Rosenzweig)

VB: Vă spun cum a fost selecția mea. Am fost foarte bolnavă. […] Exista un fel de infirmerie şi a fost acolo un medic, o doctoriță chiar de la Cluj (îmi pare rău ca nu îi ştiu numele). A fost foarte omenoasă, foarte umană. Partea dreaptă mi-a fost toată umflată, iar cu ochiul drept nu mai vedeam. Ploua, era noroi şi eu m-am aşezat acolo, în noroi, pentru că îmi era foarte rău şi ea mi-a dat ceva pastile, ceva medicamente, şi îmi zice: „Nu te trimit la spital!” Ea ştia, săraca, ce însemna să te trimită la spital. Mai zice: „Aşa este mai bine! Uite, să pui compresă caldă!” Şi mi-a dat nişte pastile pe care să le beau şi, cum aveam rochia destul de lungă, fiindcă de fiecare dată când ne duceau la dezinfecție, la duş, trebuia să lăsăm toate hainele acolo să le pună în incubator şi ne dădeau altele, am rupt o bucată din ea şi le-am înfăşurat. După cum nimereai, rochia era mai mare sau mai mică, dar dacă era mai mică trebuia să-o păstrezi fiindcă nimeni care avea rochia mai mare nu prea voia s-o schimbe. Iar eu nimerisem atunci una mai lungă, aşa că am putut rupe o bucată din ea. Dimineața nu am băut ceaiul şi nici prietena mea. Mai era o ajutoare, care ajuta la împărțit ceaiul, şi întotdeauna îmi dădea un pic mai mult din ceai, fiindcă ştia că-s bolnavă. Şi ea era tot din Marghita. Şi din ceaiul acela îmi puneam întotdeauna pe ochi şi luam pastilele astea. Dar eram deja foarte slăbită atunci când s-au făcut selecțiile. Însă, când erau selecțiile, nu ştiai niciodată dacă acuma te selectează pentru crematoriu sau pentru lucru. Aşa că nu ştiai ce te aşteaptă, ce va fi. Atunci când a venit rândul Block-ului nostru, a venit doctorul Mengele şi avea ca translatoare o fată poloneză, care vorbea şi ungureşte. A trebuit să ne dezbrăcăm complet, să stăm cu mâinile în sus şi fiecare să treacă prin fața lui. El nu vorbea, făcea doar aşa, cu mâna, încolo sau înapoi. Prietena mea mi-a zis atunci: „Să vedem dacă treci tu înainte şi dacă treci, atunci eu vin dupa tine, iar dacă nu, fac cumva să mă eschivez, ca să merg înapoi.” Când am ajuns în fața lui, cu mâinile în sus, şi dacă aş mai trăi o sută de ani nu aş uita clipa aceea, mă întreabă: „Câți ani ai?” Eu am înțeles, fiindcă ştiam puțină germană, dar în clipa aia nu ştiam ce să spun. „Oare să spun mai mult, mai puțin, ce trebuie să spun?” Aşa că am aşteptat până a tradus fata, ca să am timp să mă gândesc. Şi după ce m-a întrebat în ungureşte, şi am spus că 18, a făcut aşa, înainte, şi cu asta am nimerit într-o grupă pe care ne-a trimis la muncă. El probabil s-a gândit: „Ei, are 18 ani, e slabă, dar face treabă!” Cei care au rămas, care au fost respinşi, nu s-au mai întors acasă. Au fost duşi cu toții la crematoriu.

5. Trasee ale revenirii: memoria locurilor regăsite după întoarcerea din detenţie

Vioara Braun (n. Rosenzweig)

VB: în 15 septembrie am ajuns noi şi deja eram mulți acum la Marghita. Acasă la noi nu mai era absolut nimic, era goală casa, nici mobilă nu mai aveam, nimic. Dar ne-au dat lucruri de la cei care n-au venit, că erau care n-au venit acasă, iar apoi am mai primit de ici de colo câte o masă, un pat. De mâncat, mâncam la cantină, că au făcut o cantină populară.


Lagărul din Cluj-Napoca (județul Cluj)

Eva Pamfil (născută Semlyem)

Eva Pamfil, de etnie evreiască, s-a născut în 1918 la Gherla.

Traseu deportare: Cluj - Auschwitz II-Birkenau (Poland : Death Camp) - Bergen-Belsen (Germany : Concentration Camp) - Hamburg-Langenhorn (Germany : Concentration Camp) - Braunschweig (Germany : Concentration Camp)(generic) - L.L. Hamburg Neuengamme SS-Arbeitslager A3 (Germany : Concentration Camp) - ?

1. Între familiar şi familial: memoria copilăriei, a familiei şi a prietenilor

2. Memorii ale primejdiei:

a. despre primăvara lui 1944 când antisemitismul ajunge la formele cele mai acute:

EP: Nu mai dispuneai de tine, nu erau pentru noi legi, orice se putea întâmpla.

3. Spaţii ale libertăţii răpite: memorii ale ghetorilor din Nordul Transilvaniei

4. În proximitatea morţii: memorii ale lagărelor de muncă şi de exterminare

EP: Umilitor a fost cred, la început, când am intrat în lagăr; a fost un șoc puternic pentru că atunci s-a terminat cu noi ca ființe umane. După ce ne-au dezbrăcat în pielea goală, ne-au luat tot […] și după aceea ne-au luat și părul și ne-au tuns peste tot; acesta a fost momentul de totală umilire a noastră. În rest, sigur, la tot pasul eram umiliți, dar atunci trăiam deja într-o altă stare, nu mai eram egali cu alți oameni.

EP: Este ceva care și acum trăiește în noi că nu se poate uita; ceea ce este foarte ciudat și probabil un fel de autoapărare este că niciodată n-am visat despre lagăr.

EP: Întotdeauna am avut ceva instinctiv care mă salva. Am lucrat într-un loc mlăștinos pe arșiță și acolo trebuia să săpăm. Și foarte multă lume a făcut beșici de la arsuri care s-au infectat, lucru care era deosebit de periculos pentru că nu primeam tratament. Și atunci eu, așa pur și simplu din instinct am luat nămolul acela, m-am uns și s-a uscat pe mine și așa mi-am apărat picioarele. Am făcut totul din instinct. Când ne era frig ne-am băgat una în alta ca să ne încălzim și ne-am strâns mușchii, acesta e un fel de apărare împotriva frigului.

EP: Setea și foamea, mai ales astea erau. Fiecare celulă de-a noastră era înfometată; asta nu se poate compara și nimeni nu poate să-și închipuie ce înseamnă foamea. Nu așa cum simți acum că îți este foame, e ceva… . După ce am fost eliberați și am fost în Suedia deși am mâncat cantități inimaginabile, tot timpul am simțit că îmi era foame.

EP: Ne gândeam mereu la mâncare dar asta nu ne-a ajutat prea mult, de aceea am hotărât să nu mai vorbim despre mâncare, dar noi, care acasă nu găteam, tot găteam și tot despre asta vorbeam.

EP: Încercam să uit ceea ce era foarte, foarte urât gândindu-mă la trecut. Curios ce rămâne, un bob de zmeură pe care, când am ieșit din lagăr în drum spre locul de muncă pe câmpuri, l-am văzut și l-am cules. Ceva extraordinar bobul acela de zmeură care simboliza toată frumusețea care a fost pierdută. Bobul acela pe care l-am zărit în tufișuri însemna ceva extraordinar. […] Mai ales despre trecut vorbeam. Refăceam scene pe care le derulam în minte: « Ce s-ar fi întâmplat, unde eram eu acum dacă reușeam să fug în România». Îmi imaginam niște situații posibile și bine-nțeles combinate cu mâncare bună, mai ales. EP {despre momentul când a ajuns la Auschwitz}: Nu m-am gândit la moarte, nu m-am gândit că ne omoară, la asta nu m-am gândit. Ba încă era o tânără care a spus că ea a auzit că pe cei care au ajuns aici din Polonia i-au omorât acolo {în crematoriu}. Nu am vrut să auzim asemenea lucruri și așa am refuzat.

EP: Am avut speranță în Dumnezeu, însă nu s-a concretizat exact cum și în ce aveam speranțe. Totdeauna speranța ține omul în viață. Când renunți și spui că eu n-am să suport asta atunci sigur n-o să supraviețuiești. În afară de asta, totul era hazard, întâmplarea că făceai un pas la dreapta sau la stânga nu știai ce te așteaptă dincolo. Când am ajuns în lagărul de muncă am fost tatuată, asta a fost în iulie {1944} și am crezut că asta e ceva… ziceam că suntem undeva ținuți în evidență și înseamnă că ne ține ca să muncim, nu ca să ne omoare… În fapt erau și din aceștia din când în când selectați {la moarte}, dacă ei considerau că ești mai slăbită sau bolnavă […]. Când mă gândeam, ajungeam la concluzia că ei n-o să ne lase niciodată să trăim chiar dacă se termină războiul […] pentru că n-o să lase martori în viață. Asta a fost ce gândeam cu capul, însă, în același timp, lucra în mine un alt instinct de viață care mă făcea să simt că am să supraviețuiesc, ziceam că trăiesc și voi trăi.

5. Trasee ale revenirii: memoria locurilor regăsite după întoarcerea din detenţie

EP: Undeva credeam că se poate continua ceea ce a fost înainte. Bineînțeles cu pretenții foarte reduse. Nu aveam nevoie de nu știu ce locuință, de câteva camere, și am vorbit de asta și cu alții. fie că au fost deportați sau au fost în închisoare; eu m-am gândit așa că o baie o să-mi ajungă și acolo o să pot să pun o canapea și, asta e. Un schimb de haine, cartofi pe care o să pot să-i gătesc în toate felurile, o cacao cu cozonac, acesta a fost tot timpul lagărului dorința mea […] Clujul m-a răscolit. Anumite sentimente pe care le-am avut dinainte au reapărut.

EP: Am avut o colegă care era nemțoaică și ea a fost prima care mi-a spus că-i e rușine că este nemțoaică. N-am avut nici un fel de resentimente ca să declar că detest nemții sau detest ungurii. E vorba în primul rând de oameni și oameni, și pe urmă de guverne și legi pentru că oamenii, în majoritatea lor, nu spun toți, sunt capabili să facă mult rău dacă sunt încurajați și dacă nu sunt educați să aibă o judecată personală.

Eva Maiorovici (născută Katona)

Eva Mariana Maiorovici, de etnie evreiască, s-a născut în 1924 la Oradea.

Traseu deportare: Cluj - Guttau (Poland : Concentration Camp) - Auschwitz II-Birkenau (Poland : Death Camp) - Riga (Latvia : Concentration Camp)(generic) - Stutthof (Danzig (FC) : Concentration Camp) - Dondangen (Latvia : Concentration Camp)(generic) - Guttau (Poland : Concentration Camp/eliberare) - ?

1. Între familiar şi familial: memoria copilăriei, a familiei şi a prietenilor

2. Memorii ale primejdiei:

3. Spaţii ale libertăţii răpite: memorii ale ghetorilor din Nordul Transilvaniei

4. În proximitatea morţii: memorii ale lagărelor de muncă şi de exterminare

EM: Nu prea ne-au dat de mâncare acolo {în lagăr}și ca să trăim scormoneam cojile de cartofi și ceapă… iar când ieșeam pe câmp, la muncă, scormoneam din pământ sfeclă furajeră ca să mâncăm.

EM: Era într-o zi de Yom Kippur și în acea zi eu posteam. Era o zi de toamnă urâtă, cum era de obicei, înnorat, ploua și dintr-o dată norii s-au risipit și a ieșit soarele. Iar soarele era atât de mare, un glob uriaș și strălucea puternic și când l-am văzut mi-am spus «Doamne, Dumnezeule, ăsta este semnul că voi trăi!» și am trăit.

5. Trasee ale revenirii: memoria locurilor regăsite după întoarcerea din detenţie

EM: Există oameni buni și oameni răi și nu popoare bune și popoare josnice. Există oameni. Deci nu pot să condamn un popor întreg pentru că acești criminali au fost dintre ei. Pentru că fiecare popor are și oameni buni și oameni răi. Și sunt din aceia care pot fi manipulați și oameni care nu pot fi manipulați.