Lista hărților


Post-Holocaust


Eliberarea Transilvaniei de Nord (25 octombrie 1944)

Teritoriul Transilvaniei de Nord ocupate de Ungaria la 30 august 1940, în urma Dictatului de la Viena, a fost eliberat de armata română la 25 octombrie 1944. Reintroducerea administrației de stat românești în Transilvania de Nord are loc la 13 martie 1945. În cadrul Conferinței de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie 1946) și a Tratatelor de Pace de la Paris (10 februarie 1947) dintre Aliați și statele Axei, a fost confirmată nulitatea Dictatului de la Viena, restabilită suveranitatea României asupra Transilvaniei de Nord și reconfirmată frontiera dintre România și Ungaria din perioada interbelică.

Tribunalul Poporului din Cluj și procesul criminalilor de război 

În aceeași perioadă în care în Germania au fost judecați principalii criminali de război naziști de către Tribunalul Militar Internațional, în cadrul primului proces de la Nürnberg (20 noiembrie 1945 – 1 octombrie 1946), s-au desfășurat și în statele aliate ale Germaniei procese similare ale criminalilor de război, care au deportat și exterminat populația evreiască. Pe baza prevederilor legii nr. 256/1945, au fost înființate în România la 10 iulie 1945 două tribunale ale poporului: unul la București și unul la Cluj. Tribunalele poporului au fost instanțe învestite cu împuterniciri speciale, în scopul judecării vinovaților de crime de război, inclusiv împotriva evreilor, din Transilvania de Nord aflată sub ocupație maghiară.

Președintele Tribunalului Poporului din Cluj a fost judecătorul dr. Nicolae Matei, completul de judecată al acestuia fiind numit prin decizia Ministerului Justiției nr. 21.788/1946. În primele luni ale anului 1946 s-au desfășurat în cadrul Tribunalului Poporului din Cluj două procese în masă, care au avut ca obiect judecarea celor acuzați de crime împotriva românilor și a evreilor, în timpul administrației maghiare. În primul proces au fost judecați cei care au înfăptuit crime îndreptate împotriva românilor și a unor evrei în septembrie 1940, imediat după Dictatul de la Viena, iar în cel de-al doilea au fost judecați și condamnați cei vinovați de exterminarea evreilor din Nordul Transilvaniei în primăvara anului 1944.

Tribunalul Poporului din Cluj a cercetat documente oficiale guvernamentale, ministeriale, ale administrației civile, ale jandarmeriei și ale organelor militare, pe baza cărora a acuzat și judecat 201 de persoane, printre care erau funcționari guvernamentali, ofițeri ai armatei, poliției și jandarmeriei. Acuzații au fost împărțiți pe lagăre și ghetouri, fiecare inculpat primind o pedeapsă individualizată, în funcție de gravitatea faptelor săvârșite. Pentru nuanțarea responsabilităților și a pedepselor, au fost audiați o parte dintre supraviețuitorii Holocaustului transilvănean, ale căror depoziții au fost luate în considerare în calitate de martori ai acuzării. Prin sentința nr. 8 din 31 mai 1946, a fost stabilită răspunderea personală a fiecăruia dintre acuzații care au participat la deportarea și exterminarea evreilor transilvăneni: din 201 condamnări, 38 de acuzați (19,1 %) au primit pedeapsa capitală, 75 închisoare pe viață (37,6 %) și restul pedepse diferențiate. Sentințele de condamnare la moarte nu s-au executat. Inculpații prezenți la proces au fost în număr de 45 (22,7 %), restul fiind judecați în contumacie (76,7 %).

Tribunalele Poporului au funcționat doar pentru o perioadă scurtă, fiind desființate la 28 iunie 1946.

Memoria feminină: reinserția socială a supraviețuitoarelor

Regăsirea normalității și reinserția socială de după traumele suferite în timpul Holocaustului a însemnat pentru supraviețuitori o reușită în a depăși moartea și în a învinge răul total. Ulterior eliberării din lagăre, supraviețuitorii au depus eforturi pentru a se readapta în societate și de a regăsi sensul vieții.

Memoria supraviețuitoarelor Holocaustului din Nordul Transilvaniei punctează câteva momente esențiale ale reinserției sociale și ale reintrării în normalitatea vieții cotidiene, ce pot fi suprapuse, în mod metaforic, tot atâtor etape de recucerire a vieții și de înfrângere a morții.

  • Regăsirea căminului și nevoile elementare (hrană, îmbrăcăminte, igienă)

    ”Nu aveam nevoie de nu știu ce locuință ... m-am gândit că o baie o să-mi ajungă și acolo o să pot să pun o canapea și, asta e. Un schimb de haine, cartofi pe care o să pot să-i gătesc în toate felurile, o cacao cu cozonac, asta a fost tot timpul lagărului dorința mea”.Eva Pamfil (supraviețuitoare):
  • Reintegrarea în școală și la locul de muncă

    După întoarcerea din lagăr, Eva Pamfil s-a înscris la Academia de Arte din Cluj. Și-a întrerupt studiul la scurtă vreme, considerând că regimul comunist ar fi urmat să o exmatriculeze din cauza dosarului său social.

  • Momentele întemeierii familiei

    • Logodna

      La câteva luni după întoarcerea din lagăr, Eva Maiorovici se logodește cu un alt supraviețuitor al Holocaustului, Harry, la căminul care îi adăpostea pe o parte dintre cei reîntorși din lagăre. Logodna lor a fost prima din comunitatea evreiască de după Holocaust.

    • Căsătoria

      După revenirea din lagăr, Marta Gyemant se căsătorește cu un alt supraviețuitor al Holocaustului, trauma împărtășită de ambii soți contribuind la crearea unei legături speciale între ei, prin împărtășirea aceleiași suferințe. Se creează și se consolidează, astfel, o legătura interumană și familială, prin povestirea împărtășită a experiențelor traumatizante:

      ”Soțul meu a avut aceeași soartă ca și mine. ... Și soarta lui a fost cruntă fiindcă a avut o soție tânără și un copil de trei ani pe care i-au omorât. ... Și eu am avut un logodnic care a pierit. ... Aceeași soartă ne-a apropiat, cred, foarte mult.”Marta Gyemant (supraviețuitoare):
    • Nașterea copiilor

      Momentul care marchează cel mai pregnant depășirea și sfidarea morții este cel al nașterii copiilor, o proiecție în memoria feminină a dorinței supraviețuitoarelor de a înfrânge o dată pentru totdeauna trecutul traumatic.

      ”Întotdeauna am vrut să am copii – nu m-am gândit niciodată că n-o să-i am. Și după ce m-am căsătorit, am făcut tot ce am putut să pot să am copii.”Eva Pamfil (supraviețuitoare):
  • Lipsa resentimentelor și redobândirea echilibrului interior

    Momentul de supremă sublimare a experiențelor suferinței este cel în care supraviețuitoarele nu mai au resentimente și sentimente vindicative față de foștii torționari. Experiența suferinței totale, aflată dincolo de cuvinte, este sublimată în acest mod într-un plan etic, superior, prin capacitatea supraviețuitoarelor de a-și converti sentimentele de frustrare și de neputință în liniște interioară și în seninătate.

    ”Am avut o colegă care a fost nemțoaică și ea a fost prima care mi-a spus că-i e rușine că este nemțoaică. N-am avut nici un fel de resentimente, ca să declar că detest nemții sau detest ungurii. E vorba în primul rând de oameni și oameni, și pe urmă de guverne și legi, pentru că oamenii, în majoritatea lor, nu spun toți, sunt capabili să facă mult rău dacă sunt încurajați și dacă nu sunt educați să aibă o judecată personală.”Eva Pamfil (supraviețuitoare):