Lista hărților


Legislația antisemită

Populaţia evreiască din Transilvania de Nord a suferit de pe urma aplicării unor acte legislative cu caracter antisemit atât în perioada României Mari, cât şi în perioada de după Dictatul de la Viena din 30 august 1940, când Nordul Transilvaniei este anexat de Ungaria horthystă.

Legislaţia antisemită în România Mare (ianuarie 1934 – 30 august 1944)

În perioada interbelică se poate încadra o primă etapă a legiferării cu caracter antisemit, când evreii din România Mare (inclusiv cei din Nordul Transilvaniei) au fost vizaţi de aceste acte legislative, ce le-au restrâns şi mai apoi anulat drepturile fundamentale cetăţeneşti şi care au pregătit măsurile de deportare şi de anihilare ale populaţiei evreieşti. În perioada interbelică au apărut mai multe partide de extremă dreaptă în România Mare, ce au contribuit la o radicalizare a discursului politic de orientare fascistă şi antisemită. Partidele a căror platformă ideologică s-a fundamentat pe un discurs extremist, xenofob şi antisemit au fost: Liga Apărării Naţional Creştine – L.A.N.C., condusă de A. C. Cuza şi Legiunea Arhanghelului Mihail, întemeiată în 1927 de Corneliu Zelea Codreanu şi devenită în 1930 Garda de Fier. Dizolvată în 1933 de către guvernul liberal condus de I. G. Duca, Garda de Fier a reapărut în viaţa politică sub denumirea de Totul pentru Ţară şi a obţinut 15,56 % din voturi la alegerile din 1937.

Legile din perioada guvernării Tătărescu (ianuarie 1934 – decembrie 1937)

O primă etapă a politicii antisemite promovate la nivel de stat s-a concretizat prin legi care nu erau direcţionate explicit împotriva populaţiei evreieşti, dar care, prin prevederile lor, aveau un caracter discriminator şi îi afectau pe cetăţenii evrei din România. Aceste legi cu caracter discriminator au fost adoptate în perioada guvernului condus de Gheorghe Tătărescu (ianuarie 1934 – decembrie 1937):

1. Legea pentru lichidarea datoriilor agricole și urbane (7 aprilie 1934)

Prin aplicarea prevederilor acestei legi, evreii supuşi români, care aveau calitatea de creditori, îşi vedeau averea redusă între 20 % şi 70 % şi trebuiau să aştepte pentru a încasa ce li se datora; în acelaşi timp, evreii supuşi români, care aveau calitatea de debitori, trebuiau să achite imediat datoria integral.

2. Legea pentru folosirea personalului românesc în întreprinderi (16 iulie 1934)

În primul articol al acestei legi se stipula că cel puţin 80% din angajaţii tuturor întreprinderilor din România şi cel puţin 50% din membrii Consiliilor de administraţie ale acestora trebuie să fie români. De asemenea, preşedinţii Consiliilor de administraţie trebuiau să fie români, iar în privinţa procentului de 20 % rezervat personalului străin, întâietate o aveau străinii căsătoriţi cu românce şi care aveau copii.

Legile şi ordonanţele din perioada guvernării Goga-Cuza (29 decembrie 1937 – 10 februarie 1938) şi din perioada dictaturii regale (10 februarie 1938 – 5 septembrie 1940)

O a doua etapă a politicii antisemite promovate la nivel de stat s-a concretizat prin ordonanţe guvernamentale şi prin legi cu caracter explicit antisemit, prin aplicarea cărora se urmărea privarea populaţiei evreieşti de toate drepturile sale cetăţeneşti.

a. Ordonanţe guvernamentale

  1. Interzicerea ziarelor redactate şi conduse de ziarişti evrei (printre acestea numărându-se Dimineaţa, Adeverul, Lupta, Lumea, Noutatea, Czernowitzer Blaetter, Darkenu, Dos Yidishe Vort)
  2. Retragerea permisului de liberă circulaţie pe Căile Ferate Române ziariştilor evrei
  3. Excluderea evreilor din toate compartimentele administraţiei publice. Prin această dispoziţie guvernamentală a avut drept consecinţă întocmirea unor liste cu funcţionari publici evrei, cu medici şi avocaţi de origine evreiască activi în diferite sectoare ale administraţiei publice şi revocarea acestora din funcţie. Tot ca urmare a acestei decizii ministeriale, cei 1540 de avocaţi evrei înscrişi în Baroul Bucureşti au fost excluşi din această asociaţie profesională.
  4. Eliminarea evreilor de la vânzarea produselor aflate sub monopol de stat (tutun, alcool, chibrituri) şi din comerţul desfăşurat în domeniile agricole.
  5. Excluderea de pe piaţă a întreprinderilor cu personal evreiesc în care statul era una dintre părţi (client sau furnizor).
  6. Exproprierea pentru „nevoi de utilitate publică” a întreprinderilor agricole evreieşti, a imobilelor şi a proprietăţilor aparţinând unor evrei sau unor instituţii evreieşti.
  7. Expulzarea rabinilor care nu erau cetăţeni români şi interzicerea predării religiei evreieşti în şcolile de stat.
  8. Interdicţia angajării de către evrei a unor servitoare creştine, care nu au atins vârsta de 40 de ani.

b. Legi cu caracter antisemit

  1. „Legea revizuirii cetățeniei” (22 ianuarie 1938)
  2. Prin această lege li se cerea tuturor locuitorilor evrei din cuprinsul României Mari, care primiseră cetăţenia română fie prin decretul-lege din 28 mai 1919, fie prin decizii ale unor tribunale, fie în mod individual, anterior anului 1919, să depună la judecătoriile de care aparţineau documente prin care să demonstreze că aveau dreptul la naţionalitatea română. Termenul în care evreii erau obligaţi să depună aceste acte dovedidoare era unul foarte scurt (20 de zile de la publicarea listelor cu cetăţeni evrei la primăriile de care aceştia aparţineau). În urma verificării, le era retrasă cetăţenia tututor evreilor ale căror acte erau fie incomplete, fie erau considerate de către judecători o probă insuficientă pentru a-şi dovedi dreptul la naţionalitatea română. Prin punerea în aplicare a prevederilor acestei legi a fost menţinută cetăţenia română pentru 392.174 de persoane (63%) şi retrasă unui număr de 225.222 de persoane (36,7%) .

  3. „Decret-lege nr. 2650 privitor la starea evreilor din România” (8 august 1940)
  4. Prin adoptarea acestui decret-lege, evreii din România sunt împărţiţi în trei categorii, cărora li se vor impune ulterior diferite restricţii, în funcţie de categoria din care făceau parte:

    • Categoria I – cuprindea evreii care care au fost incluşi în populaţia României după data de 30 decembrie 1918
    • Categoria II – cuprindea evreii naturalizaţi individual până la 30 decembrie 1918, pe cei care luptaseră în Războiul de Independenţă al României din 1877-1878, pe cei care luptaseră în Primul Război Mondial în armata română, pe orfanii de război, precum şi pe urmaşii tuturor categoriilor exceptate
    • Categoria III – cuprindea evreii încetăţeniţi pe baza decretelor-legi din anul 1919

    Pentru cei din categoriile I şi III s-au impus următoarele restricţii:

    • ocuparea de funcţii publice
    • dobândirea de proprietăţi
    • urmarea unei cariere militare
    • practicarea profesiunii de avocat sau de notar public
    • interdicţia de a fi membru în consiliile de administraţie ale unor întreprinderi publice sau particulare
    • interdicţia de a practica orice fel de comerţ în comunele rurale
    • interdicţia de a comercializa băuturi alcoolice
    • interdicţia de a închiria cinematografe
    • interdicţia de editare a unor cărţi sau ziare
    • interdicţia de a dobândi nume româneşti ş.a.

    Pentru cei din categoria II s-au impus următoarele restricţii:

    • interdicţia de a dobândi proprietăţi în mediul rural
    • interdicţia de a ocupa funcţii publice ş.a.
Legislaţia antisemită în Transilvania de Nord aflată sub ocupaţie maghiară (30 august 1940 – 25 octombrie 1944)

O a doua etapă în legiferarea cu caracter antisemit, care a vizat şi populaţia evreiască din Transilvania de Nord, a survenit după anexarea acestei regiuni de către Ungaria horthystă la 30 august 1940, prin punerea în aplicare a Dictatului de la Viena (Al Doilea Arbitraj de la Viena). Teritoriul pierdut de România în urma Dictatului de la Viena a însumat 43.492 km2 iar populaţia aferentă acestuia a fost de aproximativ 2.630.000 de locuitori, din care 151.084 evrei , conform calculelor efectuate în funcţie de documentele statistice româneşti şi 154.557 evrei , conform datelor înregistrate în documentele statistice maghiare. Teritoriul anexat de Ungaria includea toată suprafaţa judeţelor Satu-Mare, Maramureş, Sălaj, Someş, Năsăud, Ciuc şi părţi din judeţele Bihor, Cluj, Mureş, Odorhei şi Trei Scaune.

Date statistice privind populaţia evreiască din Nordul Transilvaniei:

  • Populaţia evreiască (estimată) din România înainte de 30 august 1940 (judeţele Satu-Mare, Maramureş, Sălaj, Someş, Năsăud, Ciuc, Bihor, Cluj, Mureş, Odorhei şi Trei Scaune)
  • Conform datelor statistice consemnate în recensământul din România de la 29 decembrie 1930, totalul populaţiei evreieşti din Nordul Transilvaniei înregistrate după criteriul naţionalităţii evreieşti, a fost de 141.550 persoane, iar după criteriul religiei mozaice, a fost de 150.319 persoane.

    În conformitate cu datele provenite din surse statistice româneşti privind mişcarea generală a populaţiei României, în intervalul 29 decembrie 1930 – 31 iulie 1940 (cu o lună înainte de Dictatul de la Viena), populaţia evreiască stabilă din Nordul Transilvaniei a mai sporit, prin excedent natural consemnat după criteriul naţionalităţii, cu 10.251 de persoane. Acestei cifre i s-a adăugat un număr de 61 de evrei din zona Câmpulung (Moldovenesc), zonă arondată judeţului Bistriţa-Năsăud. Totalul rezultat a fost de 151.862 locuitori evrei aparţinând celor 11 judeţe din Nordul Transilvaniei, anterior Dictatului de la Viena.

  • Populaţia evreiască (estimată) transferată Ungariei după 30 august 1940 (judeţele Satu-Mare, Maramureş, Sălaj, Someş, Năsăud, Ciuc şi părţi din judeţele Bihor, Cluj, Mureş, Odorhei şi Trei Scaune)
  • Conform datelor provenite din recensământul din România de la 6 aprilie 1941, în urma sentinţei Dictatului de la Viena a trecut sub stăpânirea Ungariei o populaţie evreiască probabilă de 151.084 evrei , dintre care 149.392 evrei de naţionalitate evreiască şi alţi 1692 evrei de religie mozaică, aceştia din urmă nefiind înregistraţi în statistica oficială demografică, ci doar în datele comunităţilor evreieşti. Datorită dezmembrării parţiale a teritoriului judeţelor Bihor, Cluj, Mureş, Odorhei şi Trei Scaune, populaţia evreiască din cadrul acestora nu este transferată în totalitate Ungariei, ci un număr de 2470 evrei rămân mai departe în România.

    Conform datelor statistice consemnate în recensământul din Ungaria de la 31 ianuarie 1941, pe teritoriul românesc ocupat de Ungaria la 30 august 1940 au fost înregistraţi 151.125 de locuitori evrei de religie mozaică (cu 41 mai mulţi decât calculele estimative bazate pe datele statistice din surse româneşti). În cadrul aceluiaşi recensământ, autorităţile maghiare au mai înregistrat în plus 3432 evrei de religie creştină (având membri de familie aparţinând religiei mozaice). Totalul evreilor preluaţi din Nordul Transilvaniei la 30 august 1940, cumulând cifrele rezultate în urma aplicării celor două criterii, a fost de 154.557 evrei . Populaţia evreiască din teritoriile anexate de Ungaria a mai sporit prin excedent natural cu circa 1728 de persoane, între 30 august 1940 şi 3 mai 1944, dată la care a început internarea evreilor în ghetouri şi lagăre. Însumând numărul de evrei proveniţi din teritoriul românesc ocupat de Ungaria în anul 1940 cu sporul natural de aproximativ 1728 de persoane, rezultă că totalul populaţiei evreieşti deportate la 3 mai 1944 din Nordul Transilvaniei anexate a fost de circa 156.285 persoane.

    După anexarea Nordului Transilvaniei de către Ungaria horthystă, populaţia evreiască din aceste teritorii a intrat sub incidenţa actelor legislative cu caracter antisemit elaborate şi adoptate de autorităţile maghiare. Astfel, în perioada 1939 – 1944, au fost elaborate şi puse în aplicare 98 de astfel de legi, decrete şi ordonanţe guvernamentale prin care populaţia evreiască din întreaga Ungarie, inclusiv din Nordului Transilvaniei anexate, este gradual supusă unor decizii arbitrare, ce i-au lezat drepturile cetăţeneşti fundamentale şi prin care s-a urmărit, de asemenea, deposedarea de bunuri materiale şi eliminarea evreilor din circuitul economic şi social. Frecvenţa cu care sunt adoptate aceste legi, decrete-lege şi ordonanţe caracter antisemit sporeşte semnificativ după 22 martie 1944, în lunile anterioare începerii deportării evreilor de pe teritoriul Ungariei, interval în care sunt emise 73 de astfel de acte normative .

    Prima perioadă a legiferării antisemite din Ungaria este cea cuprinsă între anii 1939 – 22 martie 1944:

    1. Parlamentul maghiar adoptă 5 legi
    2. Guvernul maghiar emite 19 decrete-lege
    3. Ministere şi instituţii maghiare emit 1 decret-ordonanţă

    Total: 25 de acte normative ale autorităţilor

    Cea de-a doua perioadă în care intră în vigoare decrete-lege şi ordonanţe cu caracter antisemit este cea a guvernului condus de Sztójay Döme, între 22 martie – 29 august 1944:

    1. Guvernul maghiar emite 36 decrete-lege
    2. Ministere şi instituţii maghiare emit 37 decrete-ordonanţe

    Total: 73 de acte normative ale autorităţilor

Legile, decretele-lege şi ordonanţele din perioada 1939 – 22 martie 1944

Între anii 1939 – 1942, într-o primă etapă a legiferării maghiare cu caracter antisemit, numărul de acte normative, prin care evreii erau supuşi diverselor abuzuri, a fost mai redus, însă consecinţele acestora au fost deosebit de grave, ele constituind fundamentul pentru întreaga politică legislativă antisemită din anii următori. Actul normativ cu consecinţele cele mai grave din această primă etapă a legiferării antisemite din Ungaria a fost Legea XV/1941 , prin care evreii erau încadraţi juridic din punctul de vedere rasial şi prin care erau interzise căsătoriile între evrei şi ne-evrei.

Politica autorităţilor maghiare referitoare la „problema evreiască” devine tot mai agresivă după 1942 şi, drept urmare, sunt adoptate acte normative tot mai dure, îndreptate împotriva populaţiei evreieşti din Ungaria. Guvernul maghiar condus de premierul Kállay Miklós şi-a exprimat, în şedinţa din 13 martie 1942, o parte din intenţiile sale îndreptate împotriva populaţiei evreieşti, pe care le-a pus în aplicare prin acte legislative ulterioare:

„În ce priveşte problemele sociale, acestui domeniu îi aparţine şi rezolvarea problemei evreieşti. Evreii sunt asociali, atât ca şi colectivitate, cât şi ca indivizi. Guvernul consideră ca îndatorire primordială exproprierea imediată a proprietăţilor evreieşti” .

Soluţia radicală constând în expulzarea tuturor evreilor din Ungaria este exprimată explicit de guvernul condus de Kállay Miklós într-o altă şedinţă a executivului, ce a avut loc la 21 aprilie 1942. Cu această ocazie, premierul Kállay a declarat:

„Evreimea trebuie scoasă treptat, nu în ritm lent, ci accelerat, sub toate raporturile, din viaţa maghiară. Nu este un mijloc mai radical decât expulzarea unui număr de 800.000 de evrei” .

Actele normative adoptate de autorităţile maghiare în perioada 1939 – 1944, care au avut repercursiunile cele mai grave pentru evreii din Ungaria au fost:

  1. Legea XV privind completarea şi modificarea legii XXXI din 1894, referitoare la dreptul matrimonial şi la dispoziţiunile de protecţie a rasei necesare în legătură cu aceasta (8 august 1941)
  2. Prin această lege evreii au fost definiţi juridic prin prisma rasei, în termeni mult mai agravanţi în raport cu legile anterioare prin care fusese reglementat statutul lor juridic. De asemenea, legea interzicea căsătoriile între ne-evrei şi evrei şi reglementa apartenenţa la „rasă”, în funcţie de două generaţii de ascendenţi (doi bunici evrei):

    „Articolul 9. Este interzisă căsătoria între ne-evrei şi evrei [...]. Sub aspectul aplicării prezentului articol, evreii sunt socotiţi persoanele care au cel puţin doi bunici membri ai confesiunii israelite, precum şi persoanele membre ale acestei confesiuni, fără deosebire de origine”.

  3. Decretul-lege nr. 1750/1942 M.E. al Consiliului de Miniştri Regal Ungar, privind îngrădirea şi punerea sub sechestru a circulaţiei bunurilor imobiliare agricole şi forestiere aflate în proprietatea evreilor (19 martie 1942)
  4. Legea VIII privind reglementarea statutului juridic al confesiunii israelite (19 iulie 1942)
  5. Legea XV privind bunurile imobiliare, agricole şi forestiere ale evreilor (6 septembrie 1942)
  6. Prin lege li s-a interzis tuturor evreilor dreptul de a dobândi bunuri imobiliare, agricole şi forestiere, precum şi dreptul de folosinţă asupra unor bunuri imobiliare, atât prin intermediul unor tranzacţii juridice, cât şi al licitaţiilor. Prin intermediul aceleiaşi legi, evreii au fost obligaţi să cedeze dreptul de proprietate asupra bunurilor imobiliare, agricole şi forestiere deţinute, precum şi dreptul de folosinţă asupra elementelor ce intrau în componenţa respectivelor bunuri. De asemenea, au fost obligaţi să cedeze dreptul de folosinţă asupra unităţilor industriale şi al instalaţiilor aferente acestora. Prin acest act legislativ s-a pus în practică o deposedare de mare amploare a proprietarilor evrei, pregătindu-se terenul pentru confiscarea în totalitate a oricăror bunuri deţinute de aceştia.

Decretele-lege şi ordonanţele din perioada guvernului Sztójay Döme (22 martie – 29 august 1944)

Ultima etapă a procesului de exterminare a evreilor nord-transilvăneni debutează în martie 1944, o dată cu instalarea trupelor germane în Ungaria și în teritoriile anexate. La 22 martie 1944, la conducerea Ungariei este numit un guvern pro-nazist, condus de Sztójay Döme, care va pune în practică cererea germanilor de deportare a populației evreiești spre lagărele poloneze. Actele legislative care au legiferat Holocaustul din Nordul Transilvaniei din 1944 au constat în 36 de decrete-legi guvernamentale, urmate de alte 37 decrete și ordonanțe ministeriale, care au fost adoptate şi sancţionate în intervalul 27 martie – 28 august 1944.

  1. Decretul-lege nr. 1200/1944 M.E. al Consiliului de Miniştri Regal Ungar, privind interzicerea angajării ne-evreilor în gospodăriile evreieşti (31 martie 1944).
  2. Decretul-lege nr. 1210/1944 M.E. al Consiliului de Miniştri Regal Ungar, privind încetarea serviciilor publice şi a însărcinărilor publice, a activităţii avocaţiale a evreilor (31 martie 1944).

    Adoptat la numai o săptămână după instalarea cabinetului guvernamental al lui Sztójay Döme, decretul a avut şi repercursiuni concrete, prin începerea punerii în practică a măsurilor anti-evreieşti. Prin mobilizarea poliţiei maghiare, s-a trecut la arestarea intelectualilor evrei mai înstăriţi, printre care se aflau mulţi avocaţi, funcţionari, medici, comercianţi. Pe lângă aceştia, au fost arestaţi şi muncitori şi maiştri de la Fabrica Ursus-Czel și de la Fabrica Dermata.

  3. Decretul-lege nr. 1220/1944 M.E. al Consiliului de Miniştri Regal Ungar, cu privire la încetarea cotizaţiei membrilor evrei în camera ziariştilor, în cea a oamenilor de teatru şi în cea cinematografică (31 martie 1944).
  4. Decretul-lege nr. 1230/1944 M.E. al Consiliului de Miniştri Regal Ungar, cu privire la anunţarea matricolelor publice aflate în proprietatea evreilor (31 martie 1944).
  5. Decretul-lege nr. 1240/1944 M.E. al Consiliului de Miniştri Regal Ungar, cu privire la chestiunea stabilirii semnului distinctiv pentru evrei (31 martie 1944).

    Prin acest decret-lege, toţi evreii cu vârsta de peste 6 ani au fost obligaţi „să poarte în afara casei, pe partea superioară a îmbrăcămintei, în stânga şi la vedere, o stea de culoare galbenă în format de 10 x 10 cm, confecţionată din materiale precum stofă, mătase sau catifea” .

  6. Decretul-lege nr. 1450/1944 M.E. al Consiliului de Miniştri Regal Ungar, în completarea decretului-lege nr. 1240/1944 cu privire la chestiunea stabilirii semnului distinctiv pentru evrei (5 aprilie 1944).
  7. Decretul-lege nr. 6163/1944 M.E. al Consiliului de Miniştri Regal Ungar, prin care se stabileau procedurile de arestare, ghetoizare şi deportare a evreilor (7 aprilie 1944).

    Planurile de ghetoizare şi de concentrare a evreilor în vederea deportării au fost discutate de oficialii germani şi maghiari într-o şedinţă secretă din data de 4 aprilie 1944, care s-a desfăşurat la Ministerul de Interne al Ungariei. În urma acestori discuţii, subsecretarii de stat din cadrul Ministerului de Interne maghiar Endre László și Baky László emit la data de 7 aprilie, tot în secret, decretul nr. 6163/1944, care avea următorul conținut:

    „Guvernul în scurt timp va curăța țara de evrei. Evreii, fără considerare de sex și vârstă, vor fi transportați în lagăre de concentrare designate. Strângerea evreilor va fi făcută de poliție și jandarmerie. Autoritățile locale să designeze lagărele corespunzătoare. Evreii vor fi deportați. Transportul lor se face cu trenul ca prizonieri. Evreii nu vor avea dreptul de a lua cu ei decât îmbrăcămintea ce este pe corpul lor, cel mult un schimb de lenjerie, alimente cel puțin pe 14 zile și greutatea pachetului maxim 50 kg. Nu vor avrea dreptul de a duce cu ei bani, bijuterii sau obiecte de valoare”.

    O serie de directive confidenţiale, emise ulterior acestui decret secret, au fixat detalii suplimentare referitoare punerea în aplicare a „soluţiei finale”. Astfel, evreii urmau să fie adunaţi şi deportaţi fără a ţine cont de sex, de vârstă şi de starea lor de sănătate. Directivele pentru punerea în aplicare a decretului secret nr. 6163/1944 au fost emise chiar cu 3 zile înainte de transmiterea efectivă a acestui decret către destinatari. Ministerul de interne a solicitat, printr-un ordin secret, autorităţilor municipale şi organelor de poliţie şi de jandarmerie să solicite urgent înregistrarea tuturor evreilor de către instituţiile evreieşti locale. Listele astfel întocmite îi includeau pe toţi membrii de familie, împreună cu adresa lor exactă şi cu menţionarea numelui mamei pentru toţi cei înregistraţi. Directivele confidenţiale care clarificau modalitatea de aplicare a „soluţiei finale” precizau, de asemenea, că evreii urmau să fie concentraţi în depozite goale, abandonate, în fabrici abandonate sau neoperaţionale, cărămidării, în stabilimente ale comunităţii evreieşti, în şcoli şi birouri administrative evreieşti şi în sinagogi.

  8. Decretul-lege nr. 1270/1944 M.E. al Consiliului de Miniştri Regal Ungar, privind limitarea călătoriilor evreilor (7 aprilie 1944).
  9. Decretul-lege nr. 1300/1944 M.E. al Consiliului de Miniştri Regal Ungar, privind obligaţia evreilor cu autorizaţie radio să ofere date (7 aprilie 1944)
  10. Decretul-lege nr. 1600/1944 M.E. al Consiliului de Miniştri Regal Ungar, privind anunțarea și sechestrarea averii evreilor (16 aprilie 1944).

    Faţă de măsurile legislative dispuse anterior, prin care evreii erau deposedaţi treptat de bunurile imobiliare agricole şi forestiere, prin acest decret-lege se trece la sechestrarea averilor evreilor în totalitatea lor.

  11. Decretul-lege nr. 108.500/1944 K.M. al Ministerului Aprovizionării Publice, în legătură cu reglementarea aprovizionării evreilor (23 aprilie 1944) , care prevedea restricționarea accesului evreilor la produse alimentare de bază și raționalizarea drastică a cantităților de alimente destinate consumului de către evrei:

    „1 a) Porţia de zahăr cuvenită pentru fiecare evreu de pe întreg teritoriul ţării este de 300 g pe lună; b) femeile însărcinate sau cele care alăptează, respectiv copiii care nu au împlinit vârsta de 12 sau 16 ani, mai departe cei bolnavi, au parte de aceeaşi cantitate de zahăr menţionată mai sus.

    2 a) În cadrul acţiunii de aprovizionare cu grăsime, evreii vor primi pe cap de persoană şi lunar cantitatea de 300 g ulei „inferior”.

    3 a) Cantitatea de carne pentru o persoană şi într-o lună de zile poate fi cel mult 100 g carne de vacă ori de cal, dar fără os. Evreii nu pot cumpăra carne de viţel sau porc.

    4) În ceea ce priveşte aprovizionarea cu lapte, numai acei evrei pot beneficia [...] adică gravidele de la luna a 4-a şi până la naştere, nou-născuţii şi copiii mici până la vârsta de 3 ani. Raţia zilnică pentru aceştia este de cel mult 70 grame pentru gravide şi de 50 grame zilnic pentru copii”.

  12. Decretul-lege nr. 1610/1944 M.E. al Consiliului de Miniştri Regal Ungar, cu privire la reglementarea anumitor chestiuni în legătură cu locurile de casă şi cu locuinţele evreilor (28 aprilie 1944).

    Prin articolele 1–7 ale decretului-lege, se rechiziţionau proprietăţile imobiliare cu destinaţia casă de locuit sau locuinţă de odihnă ale unei părţi din populaţia evreiască. Bunurile astfel rechiziţionate urmau să fie puse la dispoziţia organelor administraţiei de stat, pentru utilizarea lor în interes public. Nu se prevedea în conţinutul actului normativ o expropriere ori o sechestrare totală, deoarece nu se anula şi dreptul de proprietate asupra bunurilor respective.

    Prin articolele 8–10 ale decretului-lege, li se impunea evreilor părăsirea forţată a domiciliului şi stabilirea în anumite localităţi, în perimetre special delimitate de către autorităţi. O primă prevedere se referea la evreii care aveau domiciliul în comune cu o populaţie sub zece mii de locuitori (art. 8, aliniatul a), care erau obligaţi să îşi părăsească reşedinţa şi să se mute „într-o altă comună sau alt oraş”, în conformitate cu dispoziţiile organului de stat competent. În localităţile care nu intrau sub incidenţa art. 8, prefecţii de judeţ, primarii şi notarii puteau dispune ca „evreii să se poată stabili în oraşele şi comunele respective” numai în anumite părţi distincte, ori străzi, ori fracţiuni de case [...]” (art. 9, aliniatul b). Decretul-lege prevedea şi izolarea completă a evreilor de ne-evrei (art. 10), aceştia din urmă trebuind să fie scoşi în afara spaţiilor delimitate pentru evrei. Populaţia ne-evreiască urma să fie strămutată în alte locuinţe corespunzătoare nivelului său de trai şi de salarizare, aflate în afara spaţiilor destinate evreilor.

  13. Decretul-lege nr. 10.800/1944 M.E. al Consiliului de Miniştri Regal Ungar, cu privire la chestiunea ocrotirii vieții spirituale maghiare de lucrările autorilor evrei (29 aprilie 1944) ,

    care interzicea „multiplicarea, publicarea sau punerea în circulaţie a operelor literare ale autorilor evrei”, cu excepţia unor „lucrări cu caracter ştiinţific, numai cu aprobarea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, după înţelegerea prealabilă cu preşedintele Consiliului de Miniştri Regal Ungar”:

    Prin articolul 1 al decretului-lege le era interzisă evreilor „multiplicarea, publicarea ori punerea în circulaţie a operelor literare ale autorilor evrei”, fiind permisă doar multiplicarea şi punerea în circulaţie a unor „lucrări cu caracter ştiinţific, numai cu aprobarea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii publice, după înţelegerea prealabilă cu preşedintele Consiliului de Miniştri Regal Ungar”.

    În urma adoptării acestui decret-lege, toate librăriile, bibliotecile sau institutele care deţineau volume ale scriitorilor evrei scoşi din circuitul de lectură nu mai aveau voie să le comercializeze sau să le împrumute şi erau obligate să prezinte un inventar complet al tuturor titlurilor de opere deţinute într-un interval de 15 zile. Campania de purificare spirituală a ţării a fost coordonată de Kolosváry-Borcsa Mihály, un membru antisemit al Camerei Inferioare a Parlamentului Maghiar, care la sfârşitul lunii martie 1944 a fost numit preşedinte al Camerei Maghiare de Presă. El a fost şi membru fondator al Institutlui Maghiar de Cercetare a Problemei Evreieşti, un institut destinat „îmbogăţirii cunoştinţelor despre problema evreiască”.

  14. Dispoziţia guvernamentală nr. 11.300/1944 M.E. al Consiliului de Miniştri Regal Ungar, cu privire la excluderea din circulaţia publică şi a vieţii spirituale maghiare a cărţilor având autori evrei (24 iunie 1944).

    Dispoziţia a fost adoptată în completarea decretului-lege nr. 10.800/1944 (29 aprilie 1944), ambele având drept scop declarat „ocrotirea vieţii spirituale din Ungaria” de influenţa lucrărilor scrise de autori evrei. În urma adoptării celor două acte normative, au fost eliminaţi din circuitul cultural şi de lectură maghiar 239 de autori evrei din Ungaria şi 49 de autori evrei din alte ţări, printre care se numărau şi autori evrei din Nordul Transilvaniei.

    Prin adoptarea actelor normative îndreptate împotriva populaţiei evreieşti, guvernul Sztójay Döme și forțele politice care-l susțineau au pregătit terenul pentru a pune în aplicare planul de strângere a evreilor în ghetouri şi în lagăre de concentrare, urmate de acţiunea deportării acestora spre lagărele de exterminare din Polonia.