Lista hărților


Evreii din Transilvania

Repere istorice

Prezenţa evreiască în spaţiul Transilvaniei este atestată încă din perioada în care Dacia a fost sub stăpânire romană, prin descoperirea mai multor monede din perioada lui Bar Kochba (datate aproximativ 133-134 CE) în mai multe localităţi: la Ulpia Traiana Sarmisegetuza, la Pojejena (judeţul Caraş-Severin) şi la Ilişua (judeţul Bistriţa).

În perioada medievală este certificată prezenţa evreiască pe teritoriul transilvănean prin variate surse istorice, precum documentele din secolul al XIII-lea, care menţionează o serie de întreprinzători evrei implicaţi în comerţul cu sare pe Mureş.

Stabilirea în număr mai mare a evreilor în Transilvania începe după 1492, anul în care sunt expulzaţi din Spania. Drept urmare, comunităţile care se formează în spaţiul transilvănean vor fi majoritar de rit sefard, membrii acestora sosind din teritoriile Imperiului Otoman, unde îşi găsiseră refugiu după expulzarea din Spania.

În perioada Principatului Autonom al Transilvaniei, între 1571–1691, prezenţa evreiască sporeşte semnificativ, fiind menţionată existenţa unui tribunal rabinic (Bet-Din) la Alba Iulia în 1591. În secolul al XVII-lea, evreii apar în documente în principal ca medici invitaţi , pentru a avea grijă de principii Transilvaniei, sau ca mijlocitori ai relaţiilor comerciale cu Poarta Otomană.

Principii Transilvaniei încurajează stabilirea populaţiei evreieşti în Transilvania, în scopul dinamizării activităţii economice şi al înscrierii principatului în marele circuit comercial al epocii, prin mijlocirea negustorilor evrei. Astfel, principele Gabriel Bethlen acordă în anul 1623 un privilegiu în 11 puncte evreilor invitaţi să se aşeze în Transilvania, prin care este fixat statutul juridic al evreilor din această regiune timp de aproape două secole. Privilegiul acordat de Gabriel Bethlen garanta dreptul de locuire, dreptul de liberă circulaţie în principat şi de părăsire al acestuia cu toate bunurile deţinute, dreptul de practicare liberă a comerţului sub protecţia principelui, dreptul la exercitarea religiei proprii, dreptul de a fi taxaţi cu aceeaşi sumă ca în ţara de provenienţă. Prin publicarea în 1653, în timpul principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea, a codurilor de legi ale principatului Transilvaniei Approbatae Constitutiones , dreptul de aşezare al evreilor este limitat doar la oraşul Alba-Iulia şi doar în calitate de jeleri, fără a beneficia de drepturi cetăţeneşti şi fără a putea dobândi proprietăţi imobiliare.

În decursul secolului al XVII-lea, beneficiind de protecţia principilor, prezenţa evreiască în viaţa economică a Transilvaniei devine tot mai pregnantă. Comunitatea evreiască din Alba-Iulia, organizată după ritul sefard, avea în oraş o sinagogă în anul 1656 , conform unei menţiuni documentare.

Între anii 1691–1867, Transilvania a făcut parte din Imperiul Habsburgic, iar apoi, între 1867–1918, din Imperiul Austro-Ungar. Sub stăpânirea habsburgică, interdicţiile privind locuirea evreilor sunt menţinute, astfel încât noii sosiţi nu aveau voie să se stabilească în oraşe, cu excepţia oraşului Alba-Iulia. Între anii 1754–1879, comunitatea evreiască din Transilvania a fost plasată sub jurisdicţia unui rabin-şef, având sediul în Alba-Iulia. Rabinii-şefi din această perioadă au fost: Avraham Yitzhak Russo (1736–1738), Yosef Auerbach (1742–1750), Yonatan Trebitsch (1752), Binyamin Ze’ev Wolf (1764–1777), Moshe ben Shemu’el Levi Margolioth (1778–1817), Menahem Mendel (1818–1823), Yehezkel Paneth (1823–1845) şi Avraham Friedman (1845–1879). În perioada în care Yehezkel Paneth a fost rabin-şef, comunitatea din Alba-Iulia adoptă ritul ashkenaz.

Populaţia evreiască creşte semnificativ în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Conform mai multor recensăminte desfăşurate în etape succesive, populaţia evreiască din Transilvania număra: aproximativ 2.000 de evrei (recensământul din 1766), aproximativ 5.175 de evrei (recensământul din 1825), aproximativ 15.600 de evrei (recensământul din 1850). După 1867, când Transilvania este trecută direct sub administraţie maghiară, ca urmare a creării monarhiei dualiste a Austro-Ungariei, numărul evreilor ajunge la 23.536, reprezentând 1.2% din totalul populaţiei. Recensământul din 1910 înregistrează un număr de 64.074 evrei (2.4% din totalul populaţiei). Sporul demografic în rândul populaţiei evreieşti s-a datorat numărului mare de imigranţi evrei veniţi din Galiţia, din Bucovina şi din alte regiuni ale Poloniei şi ale Ucrainei.

Garantarea drepturilor civile şi a dreptului de reşedinţă în orice oraş din imperiul Austro-Ungar li se acordă evreilor transilvăneni (şi celor din întregul stat) în anul 1867. Printr-o lege adiţională din anul 1895, iudaismul este recunoscut oficial printre religiile acceptate ale ţării. Emanciparea evreilor a contribuit semnificativ la accesul liber al acestora în poziţii importante din viaţa socială şi comunitară a ţării.


Viaţa religioasă şi de cult a evreilor din Transilvania

Un moment de turnură în istoria comunităţilor evreieşti din Ungaria are loc ulterior emancipării din 1867, când acestea se scindează în mai multe orientări divergente, fie de factură tradiţionalistă, fie reformată. În cadrul Congresului General Evreiesc (decembrie 1868 – ianuarie 1869) de la Pesta, s-a încercat stabilirea unei organizaţii evreieşti autonome şi unitare, care să îi reprezinte pe toţi evreii din Ungaria. Neputându-se ajunge la un consens, în urma congresului au rezultat mai multe congregaţii: cea Ortodoxă (incluzând Hasidismul), cea Neologă şi cea Status Quo Ante.

Orientarea prevalentă în rândul evreilor din Ungaria a rămas cea Ortodoxă, caracterizată prin respectarea strictă a preceptelor religioase şi prin menţinerea unor reguli ritualice foarte riguroase. Desprins din iudaismul ortodox, Hasidismul renunţă la excesivul formalism ritualic şi se centrează asupra unei experienţe religioase nemediate, asupra apropierii dintre om şi Dumnezeu. Hasidismul s-a răspândit mai ales în zonele din Nord-Estul Ungariei, unde rabinii nu i s-au opus în mod violent. Termenul de „neolog”, preluat de la cercurile protestante germane, era utilizat pentru a desemna iudaismul reformat maghiar. Spre deosebire de iudaismul ortodox, neologii reprezentau direcția ce promova integrarea socială a evreilor în rândul celorlalte populaţii din ţările de rezidenţă, precum și o relaxare ritualică, prin introducerea muzicii şi a acompaniamentului la orgă în timpul serviciului religios. „Status Quo Ante” era termenul atribuit acelor comunități din Ungaria, care, după schisma din anii 1868–1869, deși rămâneau tradiționaliste, nu aderau la niciuna dintre cele două orientări: ortodoxă sau neologă. Refuzând organizarea supra-comunitară, această facțiune nu dispunea de o structură organizatorică de sine-stătătoare și nici nu a dezvoltat o ideologie proprie.

Sciziunea religioasă survenită între anii 1868–1869 în Ungaria a inclus şi comunităţile evreieşti transilvănene, care s-au divizat tot în trei facţiuni principale: Ortodoxă, Neologă și Status Quo Ante – o diferențiere care s-a menținut și de-a lungul guvernării românești din perioada interbelică. Hasidismul era reprezentat mai ales în nordul Transilvaniei – cu precădere în zona Maramureșului și în Satu-Mare, regiuni în care au fost întemeiate numeroase curţi hasidice importante.

Întrucât a existat o intensă preocupare pentru asigurarea unor rabini bine pregătiți, fiecare dintre aceste orientări s-a remarcat în Transilvania printr-o serie de personalități însemnate:

  • Rabinii comunităților ortodoxe proveneau din rândurile celor educaţi în yeshivot, de preferință discipoli ai unor personalităţi rabinice marcante. Astfel, la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, printre cele mai importante figuri rabinice ortodoxe din Transilvania se numărau: Zvi Iacob ben Abraham (1897–1974), rabin al orașului Turda, care s-a ocupat și de editarea revistei în limba maghiară Haemesz; Iosef Adler (1883–1977), care a îndeplinit și funcția de președinte al Asociației Comunităților Ortodoxe din Transilvania între anii 1938–1944; Elazar Brach (1865–1940), care a fost numit în 1910 rabin în Carei și care a devenit ulterior președintele tribunalului rabinic din același oraș; Moshe Shmuel Glazner (1856–1927), care a fost rabin al orașului Cluj între anii 1877–1923 și care a scris o lucrare foarte importantă, intitulată „Dor Revi’i” (דור רביעי) , ce trata reglementările halachice cu privire la sacrificiul ritual și referitoare la alte aspecte ale alimentației evreiești. După emigrarea în Palestina a rabinului Moshe Shmuel Glazner, fiul său Akiva Glazner (1886–1956)a fost desemnat de către comunitatea ortodoxă pentru a-i fi succesor.

  • Rabinii comunităţilor neologe erau absolvenți ai unui seminar rabinic de renume, printre care se numărau centrele din Budapesta, Breslau, Viena, Berlin, iar majoritatea erau doctori în filosofie sau în alte discipline umaniste Una dintre cele mai influente prezențe rabinice neologe de pe teritoriul Transilvaniei a fost Kecskeméti Lipót (1865–1936), rabin al comunității din Oradea.

    Rabinul Kecskeméti a studiat la seminarul rabinic de la Budapesta, însă și-a completat și studiile laice cu o teză de doctorat despre creația poeților de limbă ebraică din Evul Mediu. Alţi reprezentanţi marcanţi ai orientării neologe de pe teritoriul Transilvaniei au fost: Mordechai Maximilian Miksa Drechsler (1883–1971), din 1910 rabin al comunității neologe din Timişoara, care şi-a susţinut doctoratul despre Maimonide la Budapesta şi care a fost invitat să susţină prelegeri despre Talmud la Jewish College din Londra; Eisler Matityahu-Mátyás (1865–1930), din 1891 șef-rabin al comunității neologe din Cluj. Rabinul Eisler a fost, de asemenea, profesor universitar de lingvistică şi iniţiatorul cercetării istoriei evreilor din Transilvania, prin lucrările „Trecutul evreilor ardeleni în epoca Principatului” și „Cercetări asupra registrului comunității din Alba-Iulia”.

  • Rabinii comunităţilor Status Quo Ante de pe teritoriul Transilvaniei au inclus numeroase figuri marcante, printre care: Itzhak Klein (1861–1944), numit în 1902 daian (judecător religios) la tribunalul rabinic din Satu-Mare din partea comunității Status Quo Ante şi prim-președinte al acestui tribunal în perioada interbelică, editor al renumitei reviste Ohel Itzhak , în care erau publicate articole despre iudaism și noutăți în studierea Torah. Sándor Samuel Zangwill Jordan (1861–1932) inițial rabin neolog la Făgăraș, iar din 1903 ales rabin al comunităţii Status Quo Ante din Satu Mare; Ephraim Firth (1862–1912), ales rabin al comunităţii Status Quo Ante din Carei.

Comunitățile evreiești de pe teritoriul Transilvaniei s-au remarcat, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, printr-o arhitectură sinagogală deosebită. În această perioadă au fost ridicate și inaugurate sinagogile: din Turda (1868); cea neologă (1878) şi cea ortodoxă (1910) din Oradea; cea neologă din Cluj (1886); cea ortodoxă din Baia Mare (1885); din Borșa și Carei (1890); cea ortodoxă (1892) şi cea Status Quo Ante (1905) din Satu Mare.

Diferenţierea provocată în interiorul comunităţilor evreieşti prin separarea orientărilor ortodoxă de cea neologă şi de cea Status Quo Ante a determinat, de asemenea, şi o organizare diferită la nivelul instituţiilor comunitare. În acest sens, existau instituţii comunitare separate pentru comunităţile ortodoxă, neologă şi Status Quo Ante: hevra kadisha (חברה קדישא) – societăţi de înmormântare; cimitire (בית עלמין‎ / בית קברות‎); școli religioase heder (חדר) și yeshiva (ישיבה); bet-din (בית דין) – tribunale rabinice; mikveh (מקווה) – băi rituale.



Educaţie şi învăţământ la evreii din Transilvania

Până la sfârșitul Primului Război Mondial, sistemul de învățământ din Transilvania era integrat în sistemul mai larg al educației din Ungaria. Unirea Transilvaniei, a Bucovinei și a Basarabiei cu România în anul 1918 a adus cu sine multiple schimbări, care implicau nevoia de integrare a acestor provincii în cadrul noului stat al României Mari. Adaptarea evreilor din Transilvania la noua ordine politică, economică și socială nu a avut loc fără dificultăți. Chestiunea învățământului evreiesc în perioada interbelică trebuie privită ca o problemă a minorităţii maghiare și, totodată, ca o problemă confesională a minorităţii evreieşti, deoarece marea majoritate a evreilor din Transilvania vorbea limba maghiară și considera că aparţine culturii maghiare.

Sub îndrumarea Consiliului Dirigent de la Sibiu, după 1918 este iniţiat procesul de românizare al școlilor maghiare din Transilvania. Aceste transformări din sistemul educaţional au avut repercursiuni directe asupra comunităţilor evreieşti, ai căror membri continuau să îşi desfăşoare activităţile de predare-învăţare în limba maghiară. În acest context, al reţinerii manifestate de comunităţile evreieşti în a abandona limba maghiară ca limbă a educaţiei, survine alternativa propusă de mişcarea sionistă. Conducerea acesteia susţinea, pe lângă dezideratul sionismului politic de edificare a unui stat naţional pe teritoriul Israelului istoric, şi afirmarea evreilor ca minoritate națională în România Mare, prin transpunerea în practică a drepturilor stipulate în Tratatul minorităților semnat de Puterile aliate şi România la 9 decembrie 1919. Acestea includeau şi dreptul la educație în limba maternă în instituții susținute financiar de stat, de autoritățile locale sau plătite din alte fonduri publice. În această direcție, un rol esențial în organizarea educației evreiești în perioada interbelică l-a avut Asociația Națională a Școlilor Evreiești „Tarbut”. Înființată în septembrie 1920, aceasta a elaborat o programă şcolară (pe o perioadă de 5 ani) pentru învățarea limbii ebraice, programă ce a fost introdusă în grădinițele și în școlile evreieşti din 32 de orașe transilvănene. În acest mod, limba și literatura ebraică a devenit obiect obligatoriu de studiu în gimnaziile, liceele şi școlile profesionale evreiești din Timișoara, Oradea și Cluj.

În noiembrie 1919 începe să funcţioneze Liceul Evreiesc din Timișoara ca școală medie confesională autonomă pentru băieți și fete. Liceul cuprindea patru clase gimnaziale, patru liceale, patru reale superioare și trei comerciale superioare. Limba de predare era, într-o fază inițială, cea maghiară, însă după intrarea în vigoare a legii învățământului particular din 1925 care stipula ca în școlile confesionale evreiești limba de predare să fie româna sau „limba evreiască” (cu referire la ebraică), s-a trecut la predarea religiei, a limbii și literaturii evreiești în limba ebraică şi a limbii şi literaturii române, a istoriei României, a geografiei, în limba română. În conformitate cu prevederile legii, doar limba şi literatura maghiară s-au mai predat în maghiară. Liceul Evreiesc din Timișoara a funcționat până în 1948.

A doua realizare importantă în direcția dezvoltării învățământului evreiesc a fost înființarea la Cluj, în 1920, a Gimnaziului Tarbut sub conducerea matematicianului Antal Márk . Gimnaziul avea patru clase pentru băieți , patru clase pentru fete și două clase pentru pregătirea învățătorilor. În total învățau în acest gimnaziu 720 de elevi. Clasele se aflau sub conducerea unui curatoriu format din reprezentanții comunității ortodoxe și neologe. Limba de predare era inițial maghiara care, în urma modificărilor legislative referitoare la învățământul privat, a fost înlocuită treptat cu limba română, și cu limba ebraică pentru cursurile de religie, literatură și istoria evreilor.

Drept urmare a discrepanţei dintre noile exigenţe legislative, ce impuneau adoptarea limbilor română şi ebraică în scopul predării, şi realitatea socială, marcată de faptul că majoritatea personalului didactic şi al elevilor nu cunoşteau nici o altă limbă în afară de cea maghiară, autorităţile retrag dreptul de publicitate al Gimnaziului Tarbut în 1923 şi îl închid în 1927.

În paralel, la Cluj, au continuat să funcționeze două școli elementare, care aparțineau comunităților evreiești neologe și ortodoxe. Școala comunității ortodoxe, cunoscută și sub numele de Școala „Ilkovics”, a fost deschisă încă din 1875 și avea în 1938 un număr de 600 de elevi și 8 învățători. Școala comunității neologe (înființată în 1903 și amplasată pe strada Regele Ferdinand – astăzi strada Horea) se afla sub directoratul lui Freu Lajos și avea în 1936 un număr de 160 copii și 4 învățători. Limba ebraică şi religia se predau câte cinci ore pe săptămână la clasa întâi şi câte trei ore săptămânal la celelalte clase.

Şcoala elementară şi gimnaziul ortodox din Oradea, înfiinţate în 1883 la iniţiativa comunităţii ordodoxe din oraş, îşi continuă existenţa sub directoratul lui Biró Márk (1918– 1944). Începând din 1923 limba de predare este româna, însă se alocă zilnic ore pentru limba ebraică și pentru religie. Comunitatea neologă din Oradea adoptă o altă poziţie în ceea ce priveşte învăţământul: sub influenţa rabinului Kecskeméti Lipót , direcţia imprimată acestei comunităţi în privinţa raportării la cultură şi la învăţământ este cea a păstrării limbii maghiare. Rabinul Kecskeméti susținea că evreii din Transilvania au devenit atât de profund legaţi şi modelaţi de cultura maghiară, încât se consideră maghiari de religie mozaică. În acest scop, în 1920 este înființat la Oradea un liceu de băieți de 8 clase, cu limba de predare maghiară, în care limba ebraică se studiază în cadrul orelor de religie.

O mare parte dintre şcolile evreiești elementare, înfiinţate în perioada de dinaintea Primului Război Mondial, îşi continuă activitatea şi după 1918. Cu toate că se deschid multe alte instituţii de învăţământ noi, în perioada interbelică se remarcă un grad de acoperire teritorială al şcolilor evreieşti din Transilvania mai redus, în comparaţie cu celelalte provincii ale României mari (cu excepţia Bucovinei). Motivul care a determinat răspândirea în proporţie mai redusă a şcolilor evreieşti din Transilvania, în comparaţie cu alte zone ale ţării, a fost puternica asimilare a evreilor transilvăneni în mediul cultural maghiar. Situaţia instituțiilor de învățământ evreiești din Transilvania pe anul școlar 1931–1932, comparativ cu celelalte regiuni ale României Mari, este ilustrativă în acest sens:

Nr. școli evreiești Nr. profesori Nr. elevi Populația evreiască aproximativă a regiunii
Transilvania 45 224 5.000 200.000
Vechiul Regat 114 378 10.000 265.000
Basarabia 62 349 5.471 206.000
Bucovina 12 ? 1.000 93.000

În ceea ce privește prezența evreilor în instituțiile de învățământ superior de stat din Transilvania, informații esențiale sunt cuprinse în Anuarul Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj. Astfel, în cursul anului universitar 1938–1939, dintre cele 323 titluri de doctor acordate, 70 dintre cei cărora li se decernase acest titlu, se declarau de etnie evreiască. De asemenea, anuarul ține evidența numărului de studenți înscriși la facultăţi în funcție de etnie:

Etnie Nr. Procente
Români 2029 56.58
Maghiari 553 17,87
Evrei 286 9,25
Sași (șvabi) 147 4,75
Alte naționalități 79 2,55


Viaţa culturală a evreilor din Transilvania

Viața culturală evreiască din Transilvania a fost extrem de dinamică în perioada interbelică, ca rezultat al fundamentului intelectual stabilit în timpul dominației maghiare și, apoi, ca urmare a oportunităților create de unificarea Transilvaniei cu România. Similar perioadei anterioare Primului Război Mondial, activitățile culturale ale comunităților evreiești se orientează în perioada interbelică înspre două direcții: cultivarea valorilor proprii și contribuția evreiască la cultura celorlalte etnii din perimetrul Transilvaniei.

  • Cultivarea valorilor proprii

    Referitor la prima direcţie, cea a cultivării valorilor proprii, în anii dintre cele două războaie mondiale continuă activitatea unor erudiți șef-rabini ca: Eisler Matityahu-Mátyás (1865–1930) din Cluj, considerat inițiatorul cercetării istoriei evreilor din Transilvania și recunoscut în special datorită lucrărilor sale „Trecutul evreilor ardeleni în epoca Principatului” sau „Cercetări asupra registrului comunității din Alba-Iulia”; Singer Jakab (1867–1939), șef-rabinul Timișoarei, care s-a ocupat de istoria evreilor din Banat și a publicat mai multe lucrări în maghiară și germană între 1905–1939 pe această temă; Kecskeméti Lipót din Oradea (1865–1936), a cărui operă se centrează asupra studiilor biblice, a filosofiei și a poeziei ebraice; Moshe Carmilly-Weinberger (1908–2010), prim-rabin neolog al Clujului între septembrie 1935 şi mai 1944, care a pus accentul pe învățământul evreiesc și a organizat cursuri de iudaism și de limbă ebraică.

    Tot în această categorie a personalităţilor reprezentative intră şi Yekutiel Yehuda Greenwald (1889–1955), care se remarcă prin lucrări scrise în limbile ebraică și idiș privind istoria evreilor din Ungaria și Transilvania, şi Marton Ernő (1896–1960), co-fondator în 1918 al ziarului Új Kelet („Noul Răsărit”) şi din 1920 editorul acestuia, funcţie deţinută până după Dictatul de la Viena din 30 august 1940, când autorităţile maghiare au interzis publicaţia.

    O direcţie culturală imporantă pentru evreii din Transilvania a constituit-o literatura şi presa în limba idiş. Hirsch Leib Gotlieb (1844–1931) din Sighet este unul din precursorii teatrului idiș, prin piesele de Purim pe care le-a scris și pus în scenă. Tot el a editat la Sighet, între anii 1878–1879, primul săptămânal în limba ebraică din spațiul Ungariei, intitulat HaShemesh („Soarele”). În domeniul publicisticii idiș din Sighet, Gottlib editează în 1881 periodicul Yidishe Folksblat („Foaia populară evreiască”) iar între 1893–1897, respectiv 1910–1914, publică ziarul Jüdische Volkszeitung („Ziarul popular evreiesc”). La începutul secolului al XX-lea, Gottlieb publică și periodice sioniste în limba idiș, precum Zion (1902–1906) și Ahavath Zion („Iubirea Sionului”) în 1908.

    După 1920 se formează la Sighet un grup literar extins, care îi includea pe scriitorii: Eliyahu Blank (1887–1955), activist sionist și editor al mai multor reviste evreiești din oraș; Joseph Holder (1893–1940), poetul cel mai renumit din Sighet, ale cărui scrieri au fost publicate în numeroase reviste evreiești literare; Shlomo Schwartz (1883–1944); Yechezkel Ring (1913–2005); prozatorul și eseistul Volf Tambur (1916–1995); poetul Berl Schnabel (1909–1972), precum și alți autori. Coagularea acestui important centru literar la Sighet s-a manifestat și prin editarea revistei literare Oyfgang („Răsăritul”), publicată între anii 1933–1938 sub redacția lui Israel David Izrael.

    Presa evreiască din Transilvania s-a diversificat foarte mult în perioada interbelică şi, deşi a avut doar o circulaţie locală, a contribuit la lărgirea sferei activităţilor culturale printre evreii transilvăneni. Apar numeroase periodice din domenii foarte diverse (ziare literare, religioase, pentru tineret, ştiinţifice) în limbile ebraică, idiș, maghiară, germană. În acest sens, Clujul se distinge prin cele peste 20 de publicații periodice evreiești, care au apărut în perioada interbelică în oraş. Dintre periodicele clujene se remarcă Új Kelet („Noul Răsărit”) care, între 1918 și 1940 (după unirea Transilvaniei cu România și până la interzicerea publicației de către autoritățile maghiare după Dictatul de la Viena din 30 august 1940), sub conducerea lui Marton Ernő devine principalul exponent al ideologiei sioniste din Transilvania. Ziar de limbă maghiară, Új Kelet apare ca săptămânal central al Uniunii Naționale a Evreilor din Transilvania în primii doi ani de după unire, iar din 1920 devine cotidian. Publicația includea știri legate de evenimentele din Palestina din acea perioadă, dar a fost preocupată în special de situația economică, culturală și socială a evreilor din Transilvania și a luptat pentru drepturile acestora. Új Kelet reapare din 1948 în Israel.

    Un rol esențial în publicistica evreiască interbelică l-au avut comunitățile religioase din Transilvania. Comunitatea ortodoxă publica un număr de ziare săptămânale: Népünk/Unser Folk în Oradea din anii 1929–1940, Transilvanier Yudishe Tsaytung în Satu Mare / Șomcuta Mare care relatau evenimente din viața comunităților ortodoxe atât din interiorul, cât și din afara Transilvaniei. Comunitatea neologă s-a remarcat și ea prin numeroasele publicații de calitate: două colecții de studii axate pe diverse tematici în domeniul studiilor iudaice au fost tipărite între 1934–1939, iar publicația anuală Calendarul Evreesc/Zsidó naptár/Jüdischer Kalender în limbile română, maghiară şi germană a apărut între anii 1939–1944. Din 1935 până în 1940 apare Moshe Carmilly-Weinberger a publicat un buletin al comunității neologe, intitulat Monitorul Comunităţii Israelite – Hitközségi Értesítő, ce includea eseuri academice, scurte articole, omagii.

    În total, în perioada interbelică au fost tipărite 488 de cărți evreieşti, care au inclus de la cărți de rugăciuni, îndreptare de practică religioasă, comentarii etice, biografii, lucrări de morală, până la cărți de istorie și geografie, almanahuri, calendare sau literatură sionistă.

  • Contribuția evreiască la cultura celorlalte etnii din Transilvania interbelică În privinţa celei de-a doua direcţii de manifestare a activităţilor culturale ale evreilor transilvăneni în perioada interbelică se remarcă, în special, contribuţia scriitorilor evrei ardeleni care, prin activitatea lor literară bogată, au contribuit la dezvoltarea limbii şi culturii maghiare în Transilvania. Poeți și scriitori precum Kaczér Illés , Schön Dezső sau Giszkalay János , foarte activi în mișcarea sionistă, au publicat lucrări originale, traduceri și articole pe tema sionismului. Poemele lui Giszkalay János reflectau idealurile sioniste, în timp ce scrierile lui Schön Dezső descriau începuturile mişcării hasidice. Karácsony Benő, Indig Ottő, Ligeti Ernő (care a participat la aproape toate acțiunile literare maghiare din Transilvania și a fost membru fondator al Breslei ardelene a artelor, al Societății literare transilvănene „Helikon”), Bárd Oskar, Salamon Ernő, Salamon Ladislau și mulți alții au surprins în operele lor atât aspecte ale vieții evreiești ardelene, cât și aspecte ale vieţii şi culturii din alte părţi ale diasporei evreieşti.

    Evreii transilvăneni se implică activ și în viața artistică, prin numeroşi artiști plastici, care contribuie la afirmarea și la prestigiul școlii din Baia Mare, dar și prin compozitori ca Alexander Boskovits sau Max Eisikovits. Un loc aparte în viața culturală transilvăneană şi, în special în cea clujeană, este ocupat de Orchestra Goldmark . Aceasta a fost înființată la Cluj în 1934, ca parte a departamentului cultural al comunității neologe. Concertele simfonice ale orchestrei promovau atât cultura muzicală universală, cât și muzica evreiască, iar succesul acestora s-a concretizat prin epuizarea biletelor puse în vânzare cu ocazia fiecărei reprezentaţii. De asemenea, orchestra a reuşit, prin talentul şi profesionalismul muzicienilor săi, să obţină recunoaşterea profesioniștilor din domeniul muzical şi să intre în circuitul concertistic universal.