Lista hărților


Ghetouri și lagăre

Zonele operaționale de deiudificare din Ungaria

În scopul punerii în aplicare a planului de ghetoizare și de deportare a evreilor, autoritățile maghiare au împărțit teritoriul Ungariei în 6 zone operaționale. Fiecăreia îi erau alocate câte unul sau câte două sectoare ale jandarmeriei:

  • Zona I. Rutenia și Ungaria de Nord-Est sectorul VIII al jandarmeriei (Košice / Kassa)
  • Zona II. Transilvania de Nord – sectorul IX al jandarmeriei (Cluj-Napoca) și sectorul X al jandarmeriei (Târgu Mureș)
  • Zona III. Ungaria de Nord de la Košice / Kassa până la granița cu Germania – sectorul II al jandarmeriei (Székesfehérvár) și sectorul VII al jandarmeriei (Miskolc)
  • Zona IV. Ungaria de Sud, partea din estul Dunării – sectorul V al jandarmeriei (Szeged) și sectorul VI al jandarmeriei (Debrecen)
  • Zona V. Ungaria de Sud-Vest, partea din vestul Dunării – sectorul III al jandarmeriei (Szombathely) și sectorul IV al jandarmeriei (Pécs)
  • Zona VI. Budapesta și zona din jur – sectorul I al jandarmeriei (Budapesta)

Cea mai mare parte a teritoriului Transilvaniei de Nord a fost încadrat în zona operațională II (județele Satu Mare, Bihor, Sălaj, Cluj, Someș, Bistrița-Năsăud, Mureș-Turda, Trei Scaune). Alipit Ruteniei Subcarpatice la conferința de la Munkács (12 aprilie 1944), județul Maramureș a fost inclus în zona operațională I. În teritoriul cedat Ungariei de către România prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) au fost înființate 13 ghetouri și lagăre de concentrare principale:

  • Zona I. Rutenia și Ungaria de Nord-Est [ sectorul VIII al jandarmeriei ]
    • Ghetoul din Sighetu Marmației (județul Maramureș)
    • Ghetoul din Vișeu de Sus (județul Maramureș)
  • Zona II. Transilvania de Nord [ sectorul IX al jandarmeriei ]
    • Ghetoul din Satu Mare (județul Satu Mare)
    • Lagărul din Baia Mare (județul Satu Mare)
    • Ghetoul din Oradea (județul Bihor)
    • Lagărul din Șimleu Silvaniei / Cehei (județul Sălaj)
    • Lagărul din Cluj-Napoca (județul Cluj)
    • Lagărul din Dej (județul Someș)
    • Lagărul din Gherla (județul Someș)
    • Lagărul din Bistrița (județul Bistrița-Năsăud)
  • Zona II. Transilvania de Nord [ sectorul X al jandarmeriei ]
    • Lagărul din Târgu Mureș (județul Mureș-Turda)
    • Lagărul din Reghin (județul Mureș-Turda)
    • Ghetoul din Sfântu Gheorghe (județul Trei Scaune)

Clasificare: ghetouri și lagăre

În funcție de locurile de detenție alese pentru evreii transilvăneni, se poate face o distincție convențională între ghetouri și lagăre de concentrare.

Ghetourile au fost amplasate în interiorul localităților, în spații strict delimitate, adesea împrejmuite cu sârmă ghimpată. Cu toate că aceste spații erau insalubre și supra-aglomerate, în ele a existat un minim de condiții de trai, deținuții având acces la alimente și la apă potabilă.

Lagărele de concentrare au fost fixate fie la periferia unor orașe, fie la o distanță de câțiva km de acestea, cel mai adesea în spațiile unor fabrici dezafectate, dar uneori și în câmp deschis sau chiar în pădure. O parte relativ mică dintre cei înghesuiți în astfel de spații s-au putut adăposti în șoproane sau în barăci improvizate, însă cei mai mulți deținuți au rămas afară sub cerul liber, fără apă, fără hrană și lipsiți de cele mai elementare condiții de igienă. Lagărele erau delimitate de șanțuri, împrejmuite cu sârmă ghimpată și puse sub paza poliției și jandarmeriei, deținuții fiind complet izolați de populația din exterior.

Ghetouri și lagăre de concentrare în Transilvania de Nord Vezi harta

Primul pas de dinaintea mutării evreilor în ghetouri și lagăre de concentrare a fost percheziția caselor și confiscarea bunurilor de valoare ale acestora. Scoși din case cu forța (inclusiv copiii și persoanele bolnave netransportabile), evreii au fost percheziționați amănunțit. Femeilor și chiar fetițelor le-au fost făcute percheziții vaginale și anale într-un mod brutal de către moașe sau jandarmi.

Strângerea și concentrarea în ghetouri și lagăre a început la 15-16 aprilie 1944 în Sighetu Marmației și Vișeu de Sus (districtul VIII jandarmi aparținând zonei operaționale I) și la 3 mai 1944 în Satu Mare, Baia Mare, Oradea, Șimleu Silvaniei / Cehei, Cluj-Napoca, Dej, Gherla, Bistrița, Târgu Mureș, Reghin, Sfântu Gheorghe (districtele IX și X jandarmi aparținând zonei operaționale II). Bagajul permis era de până la 50 de kg, putând să conțină alimente, câteva obiecte de îmbrăcăminte și așternuturi.

Condițiile de trai din ghetouri și din lagăre erau foarte precare. Mâncarea era pregătită în vane de baie, aduse din casele evreilor concentrați. În lagăre nu exista, de obicei, nici o sursă de apă potabilă, deținuții suferind de sete în primele zile de detenție. După câteva zile a fost adusă apă cu cisterna, cantitatea distribuită deținuților fiind însă foarte mică. Condițiile sanitare erau de neimaginat, lipsind locurile pentru nevoile fiziologice (pentru acestea improvizându-se niște gropi sau șanțuri). Vremea proastă, alimentele insuficiente, apa contaminată a cauzat îmbolnăvirea multor deținuți, iar lipsa medicamentelor și a îngrijirilor medicale a dus la numeroase decese.

În toate ghetourile și lagărele au funcționat echipe de anchetă, care îi supuneau pe evrei unor torturi greu de imaginat: lovituri cu vâna de bou sau cu bastoane de cauciuc peste tălpi, introducerea de ace sub unghii, legarea și suspendarea de bare de fier și apoi lovirea până la leșin, introducerea de curent electric în cele mai sensibile părți ale corpului, pomparea unor cantități mari de lichide în stomac. Multe fete și femei evreice au fost violate de către jandarmi, unele dintre acestea rămânând gravide.

Deportarea a avut loc tot în condiții greu de imaginat: între 70 și 100 de persoane erau înghesuite în vagoane de marfă, fără mâncare și fără apă, și transportate aproape fără oprire până la Auschwitz. După urcarea în vagoane a evreilor, acestea erau plumbuite și închise cu lacăte. Sute de evrei au murit în drum spre lagărele de exterminare.

Populația evreiască deportată din Nordul Transilvaniei pe localități:

Ghetoul din Sighetu Marmației, județul Maramureș Vezi harta

După conferinţa de la Munkács, din 12 aprilie 1944, autorităţile maghiare încadrează judeţul Maramureş drept unitate administrativ-teritorială a Ruteniei Subcarpatice. În cadrul acesteia, reprezentanții administrației maghiare au stabilit măsurile de adunare în ghetouri a evreilor din toată zona Ucrainei Subcarpatice, inclusiv din judeţul Maramureş, care aparţinuse României Mari. La întâlnire a participat Endre László (subsecretarul de stat din Ministerul de interne maghiar) , iar din Maramureș au fost prezenți: Illinyi Lázló (subprefectul județului), Gyulafalvi Rednik Sándor (primarul orașului Sighetu Marmației), Tóth Lajos (șeful poliției din Sighetu Marmației), Ágyi Zoltán (comandantul legiunii de jandarmi), Sárváry Miklós (comandantul circumscripției IV teritoriale de jandarmi). La câteva zile după conferință, în dimineața zilei de 15 aprilie 1944, sub conducerea subprefectului a avut loc o întâlnire în incinta prefecturii în care s-au stabilit măsurile organizatorice locale pentru adunarea tuturor evreilor din județ în două ghetouri principale: unul în orașul Sighetu Marmației și un al doilea în localitatea Vișeu de Sus. Pe lângă acestea, au mai existat puncte intermediare de ghetoizare precum cel de la Berbești (anexă a ghetoului Sighet) sau ghetoul din comuna Dragomirești.

În după-amiaza zilei de 15 aprilie 1944, în primăria orașului Sighetu Marmației a avut loc o a doua întâlnire, convocată de către col. Gyulafalvi Rednik Sándor. La aceasta au luat parte col. Ágyi Zoltán, dr. Tóth Lajos, Kányun István (comandantul pompierilor), Hulman Ferencz (prim-pretorul subdiviziunii Sighet), funcționarii primăriei, personalul poliției și al jandarmeriei. În cadrul ședinței, s-a hotărât constituirea a 20 de echipe pentru a servi la ridicarea și concentrarea evreilor în ghetoul din Sighetu Marmației. Fiecare echipă era formată din câte trei polițiști, doi jandarmi și un funcționar administrativ. Acestea au fost instruite să percheziționeze casele evreilor și să confiște toate bunurile și obiectele de valoare (bijuterii, blănuri, vase prețioase, covoare, bani etc.), pe care apoi să le depună la casierul primăriei (Bethlen Edmund) și la contabilul primăriei (dr. Nagy Ștefan). În acest scop, poliția a emis o ordonanță, prin batere de tobă, conform căreia evreii n-au voie să-și părăsească domiciliul după ora 18:00, până la noi ordine.

Ghetoul din Sighetu Marmaţiei a fost înfiinţat între 18-20 aprilie 1944, fiind alcătuit din două părţi separate: prima, în care a fost organizat ghetoul principal, era localizată în perimetrul a patru străzi din centrul oraşului (printre ele, actualele străzi Tudor Vladimirescu şi George Coşbuc). În ghetoul principal a fost forţat să trăiască şi Elie Wiesel împreună cu familia sa, împreună cu alţi aproximativ 11.000 de evrei, locuitori ai Sighetului şi ai unor sate din împrejurimi.

Cea de-a doua parte, sub forma unui gheto mai mic, a fost delimitată în perimetrul suburbiei “Ober-Yarash” (idiş) a oraşului Sighet, fiind formată din câteva alei strâmte. În ghetoul din “Ober-Yarash” au fost concentraţi aproximativ 3.000 de evrei din zone rurale, care fuseseră deţinuţi înainte în ghetoul din Berbeşti.

Înainte ca cele 20 de echipe să înceapă confiscarea bunurilor, în aceeași zi de 15 aprilie 1944, col. Tóth Lajos a arestat și închis în sinagogă circa 60 de evrei (dintre care 8 membri ai Sfatului Evreiesc, avocați, precum și alte persoane înstărite) sub acuzaţia de a fi fost susţinători ai comuniștilor. Aceștia au fost bătuți, schingiuiți, amenințați cu împușcarea, ținuți mai multe zile fără mâncare și obligați să doarmă pe ciment.

Percheziția caselor, confiscarea bunurilor de valoare și închiderea evreilor în gheto a început în dimineața zilei de 16 aprilie 1944 și a durat 5-6 zile. Evreii au fost scoși din case cu forța, fără nici o excepție (inclusiv copiii și persoanele bolnave netransportabile), percheziționați corporal, înșirați în convoaie pe străzi și apoi duși în gheto. Spre deosebire de alte ghetouri, acestora le era permis să ia cu ei un bagaj de până la 50 kg, care putea conține alimente și câteva obiecte de îmbrăcăminte. O nouă percheziție corporală a avut loc la intrarea în gheto, cu scopul de a descoperi posibilele bunuri ascunse: atât bărbații, cât și femeile erau dezbrăcați până la piele. Femeilor și chiar fetițelor (după cum reiese din mărturii) le-au fost făcute percheziții vaginale și anale într-un mod brutal de către jandarmi și polițiști.

Comandantul ghetoului a fost col. Tóth Lajos, șeful poliției Sighet. Pe plan intern, ghetoul era administrat de Zsidó Tanács (membru al Sfatului Evreiesc – administrație evreiască care trebuia să asigure impunerea și respectarea regulilor din gheto și care, de multe ori, încerca să obțină cele necesare pentru supraviețuirea evreilor) și condus de rabinul Samu Danzig . Pentru întărirea pazei în ghetoul din Sighet, pe lângă forțele poliției și ale jandarmeriei, au fost aduși 50 de elevi de la Școala de jandarmi din orașul Miskolc. Împreună cu polițiștii și jandarmii din Sighet, aceștia au luat parte la torturarea evreilor din gheto. Au existat cazuri în care, după internarea în gheto, bărbați, femei și fete tinere au fost scoși din de acolo și duși la casele evreilor bogați, pentru a ajuta la inventarierea bunurilor rămase în locuințe. După terminarea acestor însărcinări, fetele au fost siluite și batjocorite de jandarmi. După selectarea şi reţinerea de către autorităţile locale a unei părţi din bunurile confiscate de la evrei, restul erau trimise la Munkács.

În gheto au fost înghesuite câte 15-20 de persoane într-o cameră. Cei care nu au mai avut loc au fost nevoiți să stea în pivnițe, poduri de case, ori în grajduri și șoproane, iar uneori în aer liber. Ghetoul era extrem de aglomerat, iar condițiile de viață îngrozitoare. Purtarea stelei galbene era obligatorie, iar după căderea întunericului era interzisă părăsirea locuinței (see Holocaust Encyclopedia ). Una dintre principalele probleme ale evreilor din gheto era procurarea hranei. Aceștia au fost supuși la înfometare, fiindu-le interzis uneori chiar consumarea alimentelor aduse din gospodăriile proprii. Din cauza malnutriției, tinerele mame nu aveau suficient lapte pentru hrănirea copiilor. Sfatul Evreiesc a încercat, printr-o serie de solicitări scrise să obțină alimente și diverse materiale de la administrația locală, însă acestea au fost respinse. De asemenea, condiţiile insalubre de detenţie, amestecarea bărbaţilor şi a femeilor în spaţii foarte înghesuite, precum şi privarea de mijloace care ar fi asigurat o igienă minimă pentru deţinuţi, au dus la apariția unei epidemii de tifos exantematic. În raportul din 3 mai 1944, primarul, dr. Gyulafalvi Rednik Alexandru, raportează Ministerului de Interne un număr de 56 de evrei bolnavi de tifos. (Procesul ghetourilor, vol 1, p. 306-307, sentința de acuzare –Hullmann Francisc) Condiţiile foarte grele de viaţă din gheto au cauzat moartea mai multor copii şi bătrâni.

La finalul lunii aprilie 1944, ghetoul din Sighetu Marmației a fost vizitat de o delegație care avea drept scop pregătirea deportării evreilor în lagărele de exterminare. Aceasta era condusă de Adolf Eichmann și de subsecretarul de stat din Ministerul de interne maghiar, Endre László, însoțiți de personal medical calificat.

Deportarea evreilor din cele două sectoare ale ghetoului Sighet s-a realizat în patru etape . Acestea au putut fi identificate datorită consemnării a 4 trenuri cu evrei deportați din Sighetu Marmației, care au trecut prin gara Košice în zilele de: 16 mai (3.007 evrei), 18 mai (3.248 evrei), 20 mai (3.104 evrei) și 22 mai (3.490 evrei). Plecarea din gheto avea loc cu o zi-două înainte, aşadar, cel mai probabil, deportarea din Sighet a avut loc între datele 15 mai – 21 mai 1944.

Anterior îmbarcării în cele patru trenuri, jandarmii i-au scos pe evrei în stradă şi au percheziţionat foarte minuţios locuinţele acestora din gheto. Acolo unde au mai găsit lucruri, evreii au fost loviți cu picioarele, palmele și patul puștilor. După formarea convoiului, evreii au fost adunați în curtea sinagogii, unde jandarmii au trecut la o percheziție corporală: i-au dezbrăcat până la piele pe bărbaţi, iar femeilor le-au efectuat o percheziție vaginală. În urma controlului, le-au fost confiscate toate lucrurile avute asupra lor, inclusiv actele de identitate și alte documente, care ulterior au fost distruse.

După percheziție, convoiul evreilor a fost condus la gară și îmbarcat în tren. Câte 70-90 de persoane au fost înghesuite în vagoanele de marfă, fără mâncare şi fără apă, au fost silite să-și facă necesitățile fiziologice în vagoane și să călătorească astfel timp de o săptămână, până la Auschwitz. După ce evreii au fost urcați în vagoane, acestea au fost plumbuite și închise cu lacăte. Sute de evrei au murit în timpul călătoriei. Ultimul transport din ghetoul Sighet a fost format numai din bolnavi. Aceștia, odată ajunși la destinație, au fost conduși direct spre camerele de gazare și de exterminare. În total, peste 12.000 de evrei au fost deportați în lagărele de exterminare din Polonia.


Ghetoul din Vișeu de Sus, județul Maramureș Vezi harta

După conferinţa de la Munkács, din 12 aprilie 1944, autorităţile maghiare încadrează judeţul Maramureş drept unitate administrativ-teritorială a Ruteniei Subcarpatice. În cadrul acesteia, reprezentanții administrației maghiare au stabilit măsurile de adunare în ghetouri a evreilor din toată zona Ucrainei Subcarpatice, inclusiv din judeţul Maramureş, care aparţinuse României Mari. La întâlnire a participat Endre László (subsecretarul de stat din Ministerul de interne maghiar), iar din Maramureș au fost prezenți: Illinyi Lázló (subprefectul județului), Gyulafalvi Rednik Sándor (primarul orașului Sighetu Marmației), Tóth Lajos (șeful poliției din Sighetu Marmației), Ágyi Zoltán (comandantul legiunii de jandarmi), Sárváry Miklós (comandantul circumscripției IV teritoriale de jandarmi). La câteva zile după conferință, în 15 aprilie 1944, sub conducerea subprefectului a avut loc o întâlnire în incinta prefecturii în care s-au stabilit măsurile organizatorice locale pentru adunarea tuturor evreilor din județ în două ghetouri principale: unul în orașul Sighetu Marmației și un al doilea în localitatea Vișeu de Sus. Pe lângă acestea, au mai existat puncte intermediare de ghetoizare precum cel de la Berbești sau ghetoul din comuna Dragomirești.

Perimetrul ghetoului din Vișeu de Sus era destul de întins și cuprindea actuala stradă Carpați, precum și câteva străzi laterale: Griviței, Crinului, Livezi, Maramureșului, Bisericii, Înfrățirii, Țapinari – spre răsărit și Nicolae Labiș, Căliman, Obreja – spre apus. La intersecțiile dintre străzi locul era marcat de o funie groasă care nu trebuia depășită. Lipsa sârmei ghimpate se explică prin întinderea relativ mare a ghetoului, dar și prin faptul că în interiorul acestuia locuiau și români, care puteau circula liber pe baza unui certificat de liberă trecere eliberat de autorități.

Ghetoul a fost deschis în mijlocul lunii aprilie 1944 , de Paști, și a funcționat până la sfârșitul verii. Evreii internați aici erau din zone rurale ale județului Maramureș, în special din Borșa, Leordina, Moisei, Petrova, Poienile de sub Munte și Ruscova.

Internarea, controlul și paza evreilor au fost realizate de către jandarmi sub comanda col. Ágyi Zoltán (comandantul legiunii). Actul de acuzare împotriva acestuia cuprinde detalii referitoare la acțiunea de strângere și internare a evreilor în ghetouri. Jandarmii au recurs la: maltratare, jefuire de bunuri și chiar la executarea celor care din motive de sănătate nu puteau parcurge drumul până la gheto. Un astfel de caz este cel al evreului Davidovitz din Dragomirești. De asemenea, evadarea din gheto era pedepsită prin împușcare. Un caz documentat este cel al fraților Indig Șmil și Indig Paises care au evadat din gheto și s-au ascuns la un cetățean din comuna Bârsana. Au fost însă descoperiți de jandarmii Pașcan Florea, Biro János și Varga György și executați pe loc.

În gheto, evreii nu aveau voie să-și părăsească locuința. Era o formă de domiciliu forțat, aflat sub stricta supraveghere a jandarmilor. O altă măsură impusă era interzicerea oricăror relații dintre evreii și românii care locuiau în perimetrul ghetoului. De asemenea, aprovizionarea cu alimente era una dintre principalele probleme ale celor internați. Unii au reușit să-și facă provizii înainte de apariția ghetoului, mulți alții își plăteau mâncarea adusă de români noaptea, însă au existat și cazuri în care evrei săraci au primit mâncare fără să o plătească.

Deportarea evreilor din gheto a avut loc în mai 1944. În zilele de 19, 21, 23 și 25 mai, din gara Vișeu de Sus (gară diferită de cea a mocăniței din Vișeu de Sus) au plecat 4 transporturi pline cu evrei spre lagărele de concentrare și exterminare, în special spre Auschwitz. Peste 12000 de evrei, oameni de toate vârstele, au fost urcați în vagoane de marfă sub stricta supraveghere a autorităților militare maghiare

Ghetoul din Satu Mare, județul Satu Mare Vezi harta

Decizia înființării ghetourilor din județul Satu Mare a fost luată în cadrul a două conferințe cu caracter administrativ, care au avut loc la 25 aprilie și la 2 mai 1944 în municipiul Satu Mare. La conferința din 25 aprilie 1944 au participat subsecretarul de stat din Ministerul de interne maghiar Endre László , primarul municipiului Csóka László, ajutorul de primar Rogozi Papp Zoltán și secretarul general al primăriei municipiului, Pirkler Ernő. Conducătorii administrației orașului au prezidat și conferința din data de 2 mai 1944, la care au mai participat și Czégenyi Károly, comandantul poliției Satu Mare, Sárközi Béla, ofițerul conducător al biroului de control al străinilor, Deményi Miklós, locotenent-colonelul care comanda legiunea de jandarmi Satu Mare, Nagy Jenő, șeful poliției orașului Baia Mare, precum și numeroși jandarmi, polițiști, funcționari din administrația financiară și din primăria municipiului Satu Mare. În cadrul celor două conferințe s-au stabilit măsurile organizatorice locale pentru adunarea tuturor evreilor din județ în două ghetouri principale: unul în orașul Satu Mare și unul în orașul Baia Mare. Pe lângă acestea, au mai existat centre provizorii de ghetoizare, precum cel de la Carei.

Perimetrul ghetoului din Satu Mare cuprindea străzile cu numele actual Nicolae Golescu, B. P. Hașdeu, Bujorului, Martirilor Deportați, Retezatului, Petőfi Sándor, Țiblesului, Constantin Brâncoveanu, Petru Bran, Mihail Kogălniceanu.

Între datele de 3 și 6 mai 1944 a avut loc strângerea și mutarea întregii populații evreiești din oraș, însumând circa 13.250 de persoane, în interiorul ghetoului. Pe lângă aceștia au mai fost aduși evreii din orașul Carei și din localitățile din împrejurimi, cifra finală a celor internați în ghetoul din Satu Mare ajungând la circa 18.800 de persoane. Pe lângă evreii din municipiul Satu Mare, în ghetoul din oraș au mai fost aduși evreii din Carei (centru provizoriu de de ghetoizare), Apa, Medieșu Aurit, Negrești-Oaș, Lechința, Orașu Nou, Botiz, Beltiug, Bixad, Craidorolț, Carei, Ardud, Huta, Livada, Cărășeu, Viile Satu Mare, Seini, Trip, Vama. Nimeni nu a fost scutit de internare, nici măcar copiii, bolnavii și invalizii. Din ultima categorie se remarcă un invalid din Primul Război Mondial din localitatea Căuaș, având grad de invaliditate de 75%, care a fost și el internat și ulterior deportat.

La intrarea în gheto se efectuau percheziții foarte amănunțite, iar femeile erau supuse unui control vaginal brutal și degradant. Obiectele de valoare erau confiscate, fiind predate ofițerilor de poliție sau de jandarmi. Mărturii asupra jafurilor petrecute în timpul perchezițiilor sunt consemnate în actele de acuzare din procesele de după război, în care se menționează abuzurile comise de Sárközi Béla, ofițerul conducător al biroului de control al străinilor, de Czégenyi Károly, responsabilul cu ordinea în gheto, având și funcția de comandant al poliției Satu Mare și de către Deményi Miklós, locotenent-colonelul care comanda legiunea de jandarmi Satu Mare.

Aglomerarea excesivă a existat și în prima fază de internare, când în gheto se aflau doar evreii din orașul Satu Mare. În această etapă erau înghesuiți într-o cameră de locuit câte 10-15 persoane. Situația a devenit foarte gravă după aducerea evreilor din Carei și din împrejurimi, mulți dintre aceștia fiind așezați în pivnițe, în poduri sau în barăci. Condițiile extreme i-au determinat pe conducătorii comunității evreiești să trimită o cerere către primăria orașului, prin care se solicita lărgirea perimetrului ghetoului. Cererea a fost, însă, respinsă de primarul Csóka László, care a motivat că ”după părerea experților în probleme, teritoriul delimitat este perfect suficient pentru numărul existent al evreilor internați”.

După modelul pus în practică în toate ghetourile și lagărele, a fost organizată și la Satu Mare o echipă specială de anchetă și tortură, formată din jandarmi îmbrăcați în civil. Sub acuzația că ar fi avut ascunse bunuri de valoare pe care nu le-ar fi predat, aceștia au anchetat mii de persoane, pe unele bătându-le crunt și supunându-le torturii fizice și psihice. O metodă des utilizată era patrularea unor camioane cu farurile aprinse și cu mitraliere montate pe ele noaptea prin gheto, pentru a-i înspăimânta deținuți.

Viața din gheto cu numeroasele ei privațiuni dar și cu abuzurile fizice și psihice este documentată prin numeroase mărturii consemnate în procesele de după război. Printre cei supuși unor tratamente inumane s-a aflat și soția lui Dellman Andrei, care a depus mărturie la Tribunalul Poporului din Cluj că, din cauza brutalității cu care a fost bătută în repetate rânduri, s-a oferit voluntar să se îmbarce într-un transport spre Auschwitz, pentru a scăpa de alte schingiuiri. Un alt caz documentat este cel al familiei Schwartz, compusă din 14 membri, care au reușit să își facă o ascunzătoare într-o pivniță și au scăpat de deportare. Mărturiile din procese consemnează că familia a fost trădată de o vecină pe nume Fekete Erzsébet, fiind trimisă la Auschwitz. Pe drum, 10 dintre cei 14 membri ai familiei au încercat să evadeze, dar au fost împușcați, iar ceilalți 4 au supraviețuit Auschwitz-ului și s-au întors.

Deși supra-populat, în ghetoul sătmărean s-au putut organiza câteva instituții, prin care situația celor concentrați era puțin ameliorată: în incinta fabricii de pălării ”David Grosz” de pe strada Petőfi Sándor a fost creat de către medicul oftalmolog Fekete Sámuel un spital, în care bolnavii erau îngrijiți de medicii Kővári Tibor, Sárkány László și Fenyves Ármin. Tot în gheto funcționa și Consiliul Evreiesc, sub conducerea lui Schwartz Zoltán, printre membrii căruia se numărau și Rosenberg Sámuel, președintele Comunității Religioase și Borgida József. Mărturiile celui din urmă au fost consemnate de Tribunalul Poporului din Cluj, în procesele organizate vinovaților de atrocități după război. În gheto a existat și o bucătărie, situată pe strada Tompa, care funcționa doar când se putea procura mâncare prin mijloace ilegale, în restul timpului deținuții suferind de foame.

Coordonatorul deportării a fost prefectul județului, Endrődi Barnabás, extremist de dreapta și membru al Partidului Crucilor cu Săgeți (Nyilas-Keresztes Párt). El a fost responsabil pentru coordonarea deportării din ambele ghetouri de pe teritoriul județului, cel din Satu Mare și cel din Baia Mare. Deportarea evreilor din ghetoul din Satu Mare către lagărul de exterminare de la Auschwitz a avut loc între 19 mai și 1 iunie 1944, în șase transporturi. Punctul de pornire al deportărilor era situat în centrul ghetoului, pe actuala stradă a Martirilor Deportați (strada Báthory în timpul ocupației maghiare). Transporturile se făceau în vagoane de marfă, în care erau înghesuite până la o sută de persoane în condiții de nedescris.

Datele la care au plecat cele 6 transporturi din Satu Mare pot fi calculate în funcție de datele la care trenurile au ajuns în gara din Košice, unde erau preluate de către germani de la poliția maghiară. Din aceleași mențiuni consemnate în registrele gării din Košice se poate reconstitui și numărul celor care se aflau în fiecare transport.

Gheto Satu Mare Košice Auschwitz
18 mai 19 mai – 3006 persoane 21 mai
21 mai 22 mai – 3300 persoane 24 mai
25 mai 26 mai – 3336 persoane 27 mai
28 mai 29 mai – 3306 persoane 31 mai
29 mai 30 mai – 3300 persoane 1 iunie
31 mai 1 iunie – 2615 persoane 3 iunie
Total: 18.863 deportați

Lagărul din Baia Mare (județul Satu Mare)

Lagărul din Baia Mare a fost stabilit în două puncte ale orașului: primul era situat pe terenurile virane de lângă fabrica de sticlă ”König”, în el fiind aduși cei aproximativ 3.660 de evrei din orașele Baia Mare și Baia Sprie; al doilea a fost plasat în grajdurile unei ferme agricole din Valea Borcutului, sat aflat la 2-3 km de Baia Mare, în acesta fiind transferați cei aproximativ 2.000 de evrei din zonele rurale aparținând districtelor Baia Mare, Șomcuta Mare și Copalnic Mănăștur. Strângerea și mutarea evreilor în lagăre a început la 3 mai 1944.

În fiecare din cele două lagăre s-au putut adăposti maximum 250 – 300 de persoane, restul dormind sub cerul liber. Vremea proastă și lipsa adăpostului a cauzat îmbolnăvirea multor deținuți. Comandantul lagărelor a fost numit șeful poliției, Nagy Jenő, care i-a anchetat și torturat în mod inuman pe deținuți (lovituri cu vâna de bou sau cu bastoane de cauciuc peste tălpi, introducerea de ace sub unghii, legarea și suspendarea de bare de fier și apoi lovirea până la leșin).

Cei aproximativ 5.660 de evrei din lagărele din Baia Mare au fost deportați la Auschwitz în două transporturi: primul la 31 mai 1944 (3.073 persoane) și al doilea la 5 iunie 1944 (2.844 persoane).

Ghetoul din Oradea (județul Bihor) Vezi harta

Ghetoul din Oradea a fost cel mai mare din Transilvania de Nord și al doilea ca mărime din Ungaria. Au existat două părți ale ghetolui orădean, aflate în puncte diferite ale orașului: primul era situat în zona din jurul Marii Sinagogi Ortodoxe, în el fiind aduși cei aproximativ 27.000 de evrei din localitate; al doilea a fost stabilit în zona Pieței Cazărmii, pe lângă depozitul de cherestea ”Mezei”, în el fiind transferați cei aproape 8.000 de evrei din împrejurimile orașului Oradea. Strângerea și mutarea evreilor în ghetouri a început la 3 mai 1944.

Ghetoul destinat evreilor din localitate era foarte aglomerat, în el fiind înghesuite cam 14-15 persoane în aceeași cameră. Majoritatea evreilor din ghetoul de lângă depozitul de cherestea ”Mezei” au fost ținuți sub cerul liber până când au fost deportați. Încercările de evadare din ghetourile împrejmuite cu un gard înalt de peste 2 m se pedepseau prin împușcare. În ghetouri a funcționat și un birou de cercetări al jandarmeriei, amplasat în incinta fabricii de bere ”Dreher-Haggenmacher” (”Monetăria”). Sub comanda locotenent-colonelului Péterffy Jenő, aici au avut loc interogatorii, însoțite de torturi inumane (bătaie cu cureaua sau cu biciul, legarea și suspendarea de bare de fier și apoi lovirea, introducerea de curent electric în cele mai sensibile părți ale corpului, pomparea unor cantități mari de lichide în stomac).

Cei aproximativ 35.000 de evrei din Oradea și din împrejurimile sale au fost deportați la Auschwitz în 10 transporturi, în prima garnitură de tren fiind transportați evreii concentrați lângă depozitul de cherestea ”Mezei”. Datele deportării din Oradea au fost: 23 mai 1944 (3.110 persoane), 25 mai 1944 (3.148 persoane), 28 mai 1944 (3.227 persoane), 29 mai 1944 (3.166 persoane), 30 mai 1944 (3.187 persoane), 31 mai 1944 (3.073 persoane), 1 iunie 1944 (3.059 persoane), 3 iunie 1944 (2.972 persoane), 5 iunie 1944 (2.527 persoane). Un ultim tren cu evrei din Oradea a trecut prin gara din Košice la 27 iunie 1944 (2.819 persoane)

Lagărul din Șimleu Silvaniei / Cehei (județul Sălaj)

Evreii din județul Sălaj au fost concentrați în fabrica de cărămidă ”Klein” din Cehei, situată cam la 5 km de Șimleu Silvaniei, într-o zonă mlăștinoasă și izolată, făcând din acest lagăr unul dintre cele mai cumplite locuri de detenție destinate evreilor transilvăneni. În lagăr au fost concentrați aproximativ 8.500 de evrei din districtele Crasna, Cehu Silvaniei, Jibou, Supuru de Jos, Șimleu Silvaniei, Tășnad, Zalău, aparținând județului Sălaj.

Terenul părăsit al fabricii de cărămidă ”Klein” în care a fost amplasat lagărul avea 700 m lungime și 200 m lățime, în mijlocul său fiind o groapă mare cu apă, în care creștea trestie. Fabrica propriu-zisă era compusă dintr-o clădire cu trei camere, dintr-un cuptor de ardere a materialelor fabricate și din două șoproane fără pereți laterali. Au mai fost construite în grabă încă 25 de barăci fără pereți laterali, după aducerea evreilor în incintă. Cu toate acestea, adăposturile improvizate au fost insuficiente, astfel încât din cei circa 8.500 de evrei concentrați, în jur de 3.500 au rămas afară sub cerul liber, în ploaie și în vânt. Unii dintre aceștia și-au făcut un fel de corturi din hainele lor prinse cu pari, însă comandantul lagărului, Krasznai László, i-a obligat să le desfacă și să facă față intemperiilor fără nici un adăpost. Perimetrul lagărului era împrejmuit cu un șanț de sârmă ghimpată, păzit de jandarmi.

În incinta lagărului existau o fântână cu apă potabilă și una cu apă cu colibacili. Evreilor le era interzis să bea apă din prima, aceasta fiind rezervată exclusiv pentru cei din comandamentul lagărului. Toți deținuții au băut apă doar din cea cu colibacili, îmbolnăvindu-se de diaree și de enterocolită în proporție de peste 80%. Alimentația era foarte precară (o ciorbă și 80 de g de pâine pe zi), deținuții fiind complet înfometați și însetați. Mulți culegeau resturile aruncate de jandarmi pentru a-și potoli puțin foamea. După o perioadă, au fost aduse în apropierea lagărului câteva vaci cu lapte, dar până la urmă acesta a fost consumat de jandarmi, neajungând la deținuții înfometați. Creștinii din Cehei, care încercau să ajute, erau împușcați. Cu toate acestea, câțiva copii ai locuitorilor din Cehei s-au strecurat neobservați de paza lagărului și le-au aruncat deținuților pachete cu alimente.

Condițiile sanitare au fost deplorabile, cele mai afectate fiind femeile și copiii, care s-au îmbolnăvit grav, inclusiv de febră tifoidă. Femeile gravide au născut singure direct pe pământul gol și umed. Pentru necesitățile fiziologice existau două șanțuri săpate în mijlocul lagărului, în care evreii erau obligați să își facă nevoile în văzul tuturor. Evreii au fost fotografiați în timp ce își făceau nevoile de către comandantul Krasznai László, iar fotografiile au fost expuse în Șimleu în vitrina unei librării, pentru a expune public așa-zisa depravare și lipsă de morală a deținuților.

Sub coordonarea lui Krasznai László, jandarmii i-au torturat cu brutalitate pe deținuți (spânzurare de mâini și lovirea cu bastoane de cauciuc, lovire în testicule) și au violat multe femei, unele dintre acestea rămânând gravide.

Deportarea evreilor din lagărul din Cehei / Șimleu Silvaniei la Auschwitz a avut loc între 31 mai și 6 iunie 1944, în 3 transporturi. Ca urmare a torturilor, a hranei necorespunzătoare și a condițiilor deplorabile din lagăr, evreii din Cehei / Șimleu Silvaniei au ajuns la Auschwitz aproape epuizați fizic și au fost selectați în proporție de 70% pentru gazare.

Lagărul din Cluj-Napoca (județul Cluj)

Lagărul din Cluj-Napoca a fost stabilit în nordul orașului, la fabrica de cărămidă ”Iris”. În el au fost concentrați 18.000 de evrei din Cluj-Napoca, din districtele Borșa, Cluj, Hida, Huedin, Nădăștia, precum și deținuții transferați din lagărul din Gherla. A fost al treilea ca mărime din Transilvania de Nord, după ghetourile din Oradea (35.000 de persoane) și din Satu Mare (18.800 de persoane).

Strângerea și mutarea evreilor în lagăr a început la 3 mai 1944. Populația lagărului din Cluj-Napoca a crescut de la 12.000 de persoane (10 mai), la 14.300 (16 mai), ajungând la aproximativ 18.000 după transferarea evreilor din lagărul din Gherla. Dintre cei concentrați, cam 5.000 erau copii.

Comandantul lagărului din Cluj-Napoca a fost Urbán László, șeful poliției orașului. Condițiile de trai erau foarte precare în lagăr, mulți dintre deținuți rămânând sub cerul liber fără adăpost, fiindcă șoproanele fabricii erau insuficiente. Mâncarea era pregătită în vane de baie, aduse din casele evreilor. Pentru nevoile fiziologice au fost săpate gropi, dar abia la o săptămână după aducerea în lagăr.

În lagăr a fost înființată o echipă de anchetă și tortură, condusă de colonelul de jandarmi Paksy-Kiss Tibor, comandant al circumscripției IX de jandarmi cu reședința la Cluj-Napoca și comandant al tuturor efectivelor de jandarmerie din Transilvania de Nord (exceptând județul Maramureș, care intra în circumscripția VIII de jandarmi).

Situația gravă a evreilor concentrați la fabrica de cărămidă ”Iris” a trezit compasiunea conducătorilor bisericilor creștine din Transilvania, care au avut luări de poziție publice, prin care au condamnat ghetoizarea. Dr. Iuliu Hossu, episcop al Bisericii Greco-Catolice, acad. dr. Nicolae Colan, episcop al Bisericii Ortodoxe, dr. Márton Áron, episcop al Bisericii Romano-Catolice, Józan Miklós, episcop al Bisericii Unitariene, dr. Vásárhelyi János, episcop al Bisericii Reformate, au condamnat măsurile brutale luate împotriva evreilor și au acordat ajutor unor victime pentru a scăpa de la deportare.

Deportarea evreilor din lagărul din Cluj-Napoca la Auschwitz a avut loc între 25 mai și 9 iunie 1944, în 6 transporturi. Datele deportării din Cluj-Napoca au fost: 25 mai 1944 (3.130 persoane), 29 mai 1944 (3. 417 persoane), 31 mai 1944 (3.270 persoane), 2 iunie 1944 (3.100 persoane), 8 iunie 1944 (1.784 persoane), 9 iunie 1944 (1.447 persoane). Conform depozițiilor unor martori, datele de plecare ale trenurilor cu deportați au fost : 25 mai, 27 mai, 29 mai, 31 mai, 5 iunie, 7 iunie 1944. Totalul celor deportați a fost de 16.148 persoane.

Lagărul din Gherla (județul Someș)

Lagărul din Gherla a fost amplasat pe un teren de lângă fabrica de cărămidă aflată la periferia orașului. În el au fost concentrați aproximativ 1.600 de evrei, dintre care 400 erau din Gherla, iar restul din comunitățile din jur. Comandantul lagărului a fost Iványi András, comisarul-șef al poliției locale.

Majoritatea evreilor concentrați la Gherla au rămas sub cerul liber, fiindcă barăcile de pe lângă fabrica de cărămidă erau insuficiente pentru a-i adăposti. Nu exista nici apă potabilă, deținuții fiind obligați să consume apă din bălți, pentru a-și potoli setea. De asemenea, nu existau locuri pentru necesitățile fiziologice, iar terenul mlăștinos și umed a facilitat îmbolnăvirea multor persoane (în special a copiilor și a femeilor).

Deținuții au fost transferați la data de 18 mai 1944 în lagărul din Cluj-Napoca.

Lagărul din Dej (județul Someș)

Lagărul a fost stabilit în pădurea de pe dealul Bungăr, la circa 2 km de orașul Dej. În el au fost aduși aproximativ 3.800 de evrei din Dej și cam 3.900 de evrei din districtele Beclean, Chiochiș, Dej, Ileanda, Târgu Lăpuș, Reteag/Petru Rareș (aparținând județului Someș). Totalul celor concentrați în lagărul din pădurea Bungăr a fost de aproximativ 7.700 persoane.

Înainte de transferarea în lagăr, în Dej au fost fixate 3 centre provizorii, în care au fost adunați evreii din oraș: unul în curtea lui Pongratz, al doilea în curtea casei și în magazia de scânduri a lui Iványi, al treilea în casa și curtea lui Bákai Miklós. În aceste centre, evreii au fost percheziționați și deposedați de toate bunurile rămase asupra lor și, după 1-3 zile de detenție, au fost transferați în lagărul din pădurea Bungăr.

Hotărârea de a amplasa lagărul în pădurea Bungăr, un loc lipsit de apă și de orice condiții elementare pentru a adăposti un număr atât de mare de oameni, i-a aparținut medicului Lehner (Lénárd) Zsigmond. Suprafața destinată lagărului din pădurea Bungăr a fost defrișată și împrejmuită cu un gard de sârmă ghimpată. Deținuților le revenea în jur de 2 mp pentru o persoană, fiind obligați să rămână sub cerul liber, fără așternuturi sau adăpost de vreun fel.

În perimetrul lagărului nu exista nici o sursă de apă potabilă, deținuții suferind de sete în primele 5 zile de detenție, când nu au avut deloc apă de băut. După 5 zile a fost adusă câte o cisternă de apă pe zi de la pompieri, fiecare deținut primind o cantitate insuficientă (½ l). Comandanții lagărului, Gecse József și Takács Emil, i-au împiedicat pe creștinii din Dej și din împrejurimi să le aducă alimente deținuților. Datorită condițiilor precare în care au fost ținuți evreii în acest lagăr, 25 de persoane au decedat și foarte mulți s-au îmbolnăvit grav.

Deportarea evreilor din lagărul din Dej la Auschwitz a avut loc între 28 mai și 8 iunie 1944, în 3 transporturi.

Lagărul din Bistrița (județul Bistrița-Năsăud)

Lagărul din Bistrița a fost stabilit în perimetrul fermei ”Stamboli”, situată la 3-4 km de oraș. În el au fost aduși aproximativ 2.500 de evrei din orașele Bistrița și Năsăud și cam 3.800 de evrei din districtele Bistrița de Jos, Bistrița de Sus, Năsăud și Rodna (aparținând județului Bistrița-Năsăud). Totalul celor concentrați la ferma ”Stamboli” a fost de aproximativ 6.300 persoane (cifra evreilor din județ fiind de 6.800 persoane).

Barăcile și cotețele pentru porci de pe terenul fermei ”Stamboli” au constituit adăpostul evreilor concentrați în lagăr. După aducerea evreilor la 3 mai 1944, au mai fost construite în grabă câteva barăci. Cu toate acestea, adăposturile improvizate au fost tot insuficiente și o mare parte dintre deținuți au rămas sub cerul liber. În perimetrul lagărului nu exista nici o sursă de apă potabilă, deținuții suferind de sete în primele zile de detenție. După câteva zile au primit apă în cantități infime pentru fiecare deținut, adusă într-o cisternă de la pompieri. Pe lângă lipsa alimentelor, nu existau nici posibilități de pregătire a mâncării. Condițiile sanitare erau de neimaginat, lipsind locurile pentru necesitățile fiziologice (pentru acestea improvizându-se niște gropi).

Comandanții lagărului au fost Gecse Debreczenyi Miklós, șeful poliției, și doi agenți SS din localitate, Heinrich Smolka și Gustav Orendi. Neaprovizionând aproape deloc lagărul, aceștia au provocat o foamete cumplită printre deținuți. Mai mult decât atât, ei i-au împiedicat pe creștinii din Bistrița să le aducă alimente evreilor din lagăr. A existat și în lagărul din Bistrița o echipă de tortură și anchetă, care i-a maltratat pe deținuți, în scopul obținerii unor informații despre presupusele bunuri ascunse de aceștia. Datorită condițiilor precare în care au fost ținuți evreii în acest lagăr și datorită lipsei medicamentelor pentru cei grav bolnavi, 300 de persoane au decedat, cifra celor rămași în lagăr până la sfârșitul lunii mai 1944 fiind de 6.000 de persoane.

Deportarea evreilor din lagărul din Bistrița la Auschwitz a avut loc între 1 iunie și 4 iunie 1944, în 2 transporturi.

Lagărul din Târgu Mureș (județul Mureș-Turda)

Lagărul din Târgu Mureș a fost amplasat în fabrica de cărămidă din zona estică a orașului, lângă târgul de vite. În el au fost aduși aproximativ 5.500 de evrei locuitori ai orașului Târgu Mureș, cam 1.880 de evrei din zonele rurale ale județului Mureș-Turda și circa 900 de evrei din județul Odorhei (inclusiv din orașul Odorheiu Secuiesc). Totalul celor concentrați la Târgu Mureș a fost de aproximativ 7.380 persoane. Printre cei închiși în lagărul de la Târgu Mureș s-au aflat și 94 de sabatarieni din satele Bezidu Nou (Bözödújfalu) și Cristuru Secuiesc (Székelykeresztúr), urmași ai secuilor trecuți la iudaism în perioada Principatului Transilvaniei. Autoritățile maghiare le-au propus sabatarienilor concentrați să declare că sunt maghiari creștini, pentru a putea părăsi lagărul. Aceștia au refuzat și au fost deportați împreună cu ceilalți deținuți.

Hotărârea de a amplasa lagărul în fabrica de cărămidă din zona estică a orașului Târgu Mureș, un loc lipsit condiții elementare pentru a adăposti un număr atât de mare de oameni, i-a aparținut lui Endre László, subsecretarul de stat din Ministerul de interne maghiar. Acesta a afirmat că nu îl interesează faptul că locul ales poate adăposti doar 600 de oameni, fiindcă intenția nu este de a ridica un sanatoriu, ci un lagăr de detenție. Concentrarea evreilor în lagăr a început la 3 mai și s-a încheiat în 2 zile (în urma insistențelor generalului maghiar Kozma István, care a afirmat că 8 zile este prea mult pentru a strânge evreii). Comandantul lagărului a fost Bedő Géza, șeful comisariatului de poliție din oraș.

Suprafața fixată pentru lagăr din jurul fabricii de cărămidă avea circa 20.000 de mp. Clădirea fabricii era dezafectată și în paragină, având acoperișul deteriorat aproape complet. În interior se aflau ganguri și cuptoare, asemănătoare unor hrube. În incinta fabricii s-au putut adăposti doar 2.500 de evrei, în timp ce restul au rămas sub cerul liber și și-au improvizat corturi din rufe întinse pe pari. În primele zile nu au existat locuri pentru nevoile fiziologice, abia ulterior fiind săpate niște șanțuri în fundul curții în acest scop.

În perimetrul lagărului exista o singură cișmea cu debit foarte scăzut, apa fiind insuficientă. Deținuții însetați au consumat și apă nepotabilă dintr-un bazin aflat în curtea fabricii. Abia după câteva zile de la internare a fost adusă apă cu cisterna de la primărie, dar cantitatea era tot insuficientă. Tot după o săptămână au fost aduse vane luate din casele evreilor, pentru a prepara mâncare caldă. Datorită penuriei de alimente și a privațiunilor îndurate, foarte mulți deținuți s-au îmbolnăvit grav.

Deportarea evreilor din lagărul din Târgu Mureș la Auschwitz a avut loc probabil între 26 mai și 7 iunie 1944, în 3 transporturi. Conform registrelor gării din Košice, cele 3 garnituri de tren din Târgu Mureș au trecut prin localitate la 27 mai, 30 mai, 8 iunie 1944. Plecarea din lagăr avea loc cu o zi-două înainte. Totalul celor deportați a fost de 7.559 persoane.

Lagărul din Reghin (județul Mureș-Turda)

Lagărul din Reghin a fost stabilit la fabrica de cărămidă de la marginea orașului. În el au fost aduși aproximativ 1.400 de evrei din Reghin, în jur de 1.150 de persoane din partea de est a județului Mureș-Turda, 600 de evrei din partea de nord a județului Ciuc (centrul provizoriu de ghetoizare din Gheorgheni) și cei 850 de evrei din ghetoul din Sfântu Gheorghe (partea de sud a județului Ciuc). Totalul celor concentrați la Reghin a fost de aproximativ 4.000 persoane.

Concentrarea evreilor în lagăr a început în grabă la 3 mai, evreilor nepermițându-li-se să își ia cu ei nici măcar bagajul de 50 kg admis și câteva alimente. Comandantul lagărului a fost Dudás János.

Clădirea fabricii era dezafectată și în paragină și în ea s-au putut adăposti un număr mic de evrei. Alții s-au refugiat în câteva șoproane fără pereți laterali, iar majoritatea au rămas sub cerul liber și și-au improvizat corturi din rufe întinse pe pari. În primele zile nu au existat locuri pentru nevoile fiziologice, abia ulterior fiind săpate niște șanțuri în acest scop. În perimetrul lagărului nu exista nici o sursă de apă potabilă, iar deținuții însetați au consumat la început apă nepotabilă dintr-o baltă. Abia după câteva zile de la internare a fost adusă apă cu cisterna de la pompieri, dar cantitatea era tot insuficientă. Datorită penuriei de alimente și a privațiunilor îndurate, foarte mulți deținuți (mai ales copii) s-au îmbolnăvit grav.

Cei 600 de evrei din partea de nord a județului Ciuc, adunați în centrul provizoriu de ghetoizare din orașul Gheorgheni, au fost transferați în lagărul din Reghin în jurul datei de 11 mai 1944. Centrul provizoriu din Gheorgheni a funcționat într-o școală primară, în care condițiile de detenție au fost inumane, evreii fiind ținuți aproape nemâncați și fără apă timp de 8 zile. Tratamentul nemilos a fost impus de sub-șeful poliției locale, Polánkai Géza, care s-a opus ca populația creștină să le aducă evreilor deținuți în școala din Gheorgheni alimente și lapte pentru copii.

Deportarea evreilor din lagărul din Reghin la Auschwitz a avut loc la 4 iunie 1944. Totalul celor deportați a fost de 3.149 persoane.

Ghetoul din Sfântu Gheorghe (județul Trei Scaune)

Ghetoul din Sfântu Gheorghe a fost fixat într-un edificiu neterminat de la marginea orașului. În el au fost aduși evreii din Sfântu Gheorghe, din zona rurală a județului Trei Scaune și din partea sudică a județului Ciuc (inclusiv din orașul Miercurea Ciuc). Totalul celor concentrați la Sfântu Gheorghe a fost de aproximativ 850 persoane.

Clădirea destinată ghetoului era în construcție, nu avea uși sau ferestre, iar podul primului etaj era alcătuit doar din scânduri. La parterul acestei clădiri neterminate și în podul de scânduri au fost aduși și înghesuiți toți evreii. Apa insuficientă și lipsa alimentelor au provocat îmbolnăvirea multor deținuți. Comandantul ghetoului a fost un sublocotenent german SS al cărui nume nu a putut fi identificat, ajutat de ofițeri de jandarmi și de poliție unguri.

Concentrarea evreilor în gheto a început la 3 mai 1944, iar după o săptămână au fost transferați în lagărul din Reghin.