Haia Macarie (n. Roth) - interviu
Titlu
Descriere
Traseu deportare:
Cearda – Slatina (Gheto) - Auschwitz II-Birkenau (lagăr de exterminare) – Ravensbrück (Germania, lagăr de concentrare) - Budapesta - Cearda.
Sursă
Interviewer
Interviewee
Location
Transcription
1. Între familiar şi familial: memoria copilăriei, a familiei şi a prietenilor
HM: Cearda era comună de evrei. Adică, aproape în toată comuna erau evrei, doar ici-acolo câte un român. Ne-am înțeles foarte bine, nu era diferență că ești evreu sau ești român. Am trăit ca oamenii.
HM: Tata a avut o cârciumioară, nu mare, dar o cârciumioară, așa, mai mică. Și tot satul de români, toți ne cunoșteau și veneau acolo la noi. Aveam un patefon, și acum îmi aduc aminte, și o singură placă aveam, „Costică, dragă, scumpe amant”, iar eu tot puneam placa aia. Când se termina iar mergeam s-o pun. Și toți din comuna cealaltă veneau și cântau acolo, beau, dansau, jucau hora. Noi ne-am înțeles de minune, vă spun.
2. Memorii ale primejdiei
IC: În 1940, în momentul în care au venit ungurii, care a fost reacția populației?
HM: Reacția populației a fost că fiecăruia îi era frică. Când a ieșit ultimul tren din țară, mama s-a dus la gară și atunci am văzut-o plângând. A venit acasă, s-a trântit pe pat și a spus: „Rău va fi de noi! Uite că a plecat ultimul tren din țară!”. Și veneau acolo cei din armată și se îmbătau. Erau beți și trăgeau cu pistoalele în geamuri, în uși. Odată m-am dus la prietena mea să dorm la ea, fiindcă maică-sa era la spital și noaptea a trebuit să fugim în cimitir să ne ascundem. Eram numai noi două fete, fetițe, ca să zic așa, și ne-am ascuns acolo, fiindcă umblau prin comună și unde puteau trăgeau cu pistolul. […]
IC: Trupele maghiare care au venit unde au stat?
HM: Păi, plecau înapoi în oraș. Veneau numai să se distreze în comună.
IC: Și unde stăteau, în ce oraș?
HM: În Sighet stăteau. […]
IC: Cei cu pană de cocoș?
HM: Ól csendõr, cum se zice. Da, ăia cu pană de cocoș. Când îi vedeam atunci toți tremuram. Și de câte ori n-au venit și au mâncat la noi, și au băut la noi! Într-o zi au venit înăuntru, asta n-am s-o uit niciodată, tata avea barbă, și l-au tras de barbă, așa, până jos. Sora mea avea la gât un lanț, aveam și eu, că aveam cercei, mă rog, atunci așa era, și i-a rupt lanțul de la gât. Eu am luat lanțul, nu știu ce am avut în cap, numai după aceea am stat și m-am gândit, și am pășit pe el, l-am făcut țăndări numai ca să nu-l aibă el. Și am primit apoi o palmă că m-am văzut cu Dumnezeu… Vai și-amar a fost! Și de câte ori n-au mâncat și băut la noi. Așa a fost.
IC: Și v-au pus să purtați steaua galbenă?
HM: Da, bineînțeles.
IC: Cine v-a obligat să purtați steaua, ungurii?
HM: Ungurii, sigur.
IC: La scurtă vreme după ce au venit?
HM: După ce au venit, nu peste mult timp, deja aveam asta la piept. Și mama cosea, femeilor din sat, le cosea hainele, rochiile, cu asta se ocupa mama. Iar eu trebuia să mă duc după ață, dar n-aveam voie să merg. Până la Sighet trebuia să mă duc. Sighetul de Cearda e la 3 km. Și de acolo ne aprovizionam cu ce trebuia că nu era de unde. În comună era o prăvălie unde se vindea făină, ulei, chestii dintr-astea, dar altceva nimic. Și atunci au venit două prietene românce și mi-au dat hainele lor să mă-mbrac ca să nu mi se vadă steaua, pentru că noi n-am avut voie să circulăm, să mergem în oraș.
3. Spaţii ale libertăţii răpite: memorii ale ghetorilor din Nordul Transilvaniei
HM: Ghetoul nostru a fost în Cehoslovacia. Fiindcă pe noi ne despărțea doar Crișul {Este o greșeală. Este vorba despre râul Tisa} de Cehia. Și acolo ne-au dus. Acolo au făcut un gheto și ne-au dus pe toți acolo. […]
IC: Și cum ați aflat că trebuie să părăsiți locuința ca să mergeți în gheto? Cine v-a anunțat?
HM: Ăștia cu…
IC: Cu pană de cocoș?
HM: Sigur.
IC: Au venit în comună?
HM: Au venit în comună și au anunțat că pe data nu știu care fiecare să fie pregătit că mergem, vă dați seama.
IC: Și cu ce ați mers?
HM: Pe jos.
IC: Pe jos? Și erați păziți?
HM: Sigur, și încă cum.
[…]
IC: În gheto unde v-au dus? Unde ați stat?
HM: Era o stradă unde era o casă mare, sau un grajd, sau ce Dumnezeu era, nu știu, și ne-au băgat acolo pe toți ca pe niște animale. Stăteam pe jos.
IC: În ce localitate v-au dus?
HM: În Slatina. Și ne-au ținut acolo o săptămână sau două, cam așa, și după aceea ne-au dus la gară și ne-au urcat în vagoane din astea de marfă.
[…]
Și după o săptămână sau două, n-aș putea spune precis, ne-au zis: „Pregătiți-vă pentru plecare.”. Și țin minte ca și acum, pe mine și încă două fete ne-au dus să curățăm WC-urile de acolo, de unde am stat, ca să le lăsăm curate. Când am ajuns la gară, bineînțeles că era unul cu pușca lângă noi. Am ajuns în vagon, dar nu am putut sta cu părinții, fiindcă vagonul lor era plin, așa că am ajuns în alt vagon. Nu aveam apă, unii leșinau acolo, mai ales cei bătrâni, fiindcă au fost și bătrâni, și bolnavi…vai și amar!
4. În proximitatea morţii: memorii ale lagărelor de muncă şi de exterminare
HM: Și, în fine, am ajuns la destinație. Erau și părinții mei și sora mea cu copiii. Aveam o soră care a avut doi copii și un al treilea în burtă. De atunci nu i-am mai văzut! Eu am ajuns cu alt vagon și acolo, cum am coborât, au început să ne despartă. Pe soră-mea, cu cei doi copii, așa, cum era gravidă, au pus-o la o parte. Am avut și o soră, era cu cinci ani mai mică decât mine, am iubit-o ca pe ochii din cap. Și pe ea tot acolo au trimis-o. Pe soră-mea asta au vrut să o ia să o trimită la muncă, dar zice ea: „Nu, unde merg copiii, merg și eu”.
IC: Așa a spus ea?
HM: A spus ea, da. N-a vrut să se despartă de ceilalți copii. Și direct în crematoriu au fost duși. Eu, și o altă soră care după aceea a plecat în Israel, am fost împreună. Pe noi ne-au dus într-o cameră, sau ce știu eu ce-a fost aia, și ne-au tuns. Apoi, dacă ai avut ceva pe mână, a trebuit să dai jos. Și ne-au tuns, ne-au dat câte o haină. Dacă erai mică ai primit o haină mare, dacă erai mare ai primit una mică. Apoi am ajuns în Block. Noi așa i-am spus, Block. Noi în Block-ul C am stat. Paturile erau din scândură, unul peste altul, vreo trei rânduri, iar în mijloc era ceva, ca și un cuptor, ca de aici până la Block-ul celălalt. Și când am ajuns acolo în cameră, n-am recunoscut-o pe sora mea. Dar nici ea pe mine. După aceea ni s-a zis că o să mergem la lucru, la muncă. De acolo ne-au dus la muncă, dar întâi a venit Mendele. Ați auzit de el? Și în fiecare dimineață ne număra. Trebuia să mergi în fața lui, așa, gol-goluță, cu mâna întinsă, și pe cine punea el bățul, acela direct la crematoriu mergea. Block-ul nostru era la o distanță de crematoriu, ca de aici la blocul acela, cam așa era. Și-n fiecare zi auzeai: „Ioi mama mea! Ioi copilul meu!”.[…] Și ne-au dus la lucru. Acolo primeam câte o bucățică mică de pâine, dar era țeapănă, și noi, tot așa câte un pic mâncam, ca să țină mai mult. Și supă de urzică primeam, ciorbă cu sare fără nimic, nici rântaș, nici nimic, absolut nimic. Nici măcar un pic de ulei, ca apa chioară era, numai atât că era fiartă. Și aia a fost toată mâncarea.
HM: Aveam acolo un verișor un verișor, adică mama mea și mama lui erau surori, și el putea vorbi cu noi. Pe el l-au pus într-un Blockîn care erau copii până la 16 ani, băieți. El trebuia să aibă grijă de ei. Și-n fiecare zi, că era sârma din aia cu…
IC: Electrică
HM: Electrică, da. Dacă puneai mâna rămâneai acolo. Și în fiecare zi, când nu-l vedea nimeni, el îmi scria acolo, două-trei cuvinte, băga o pietricică și mi-o arunca. Deja știam că-i el. Și au trecut așa lunile. Odată, văd acolo, când mă uit, pe unul cu părul alb. Zic: „Acesta nu e vărul meu, că el era tânăr, nu poate fi el”. Dar văd că se apleacă, ridică o pietricică, învelește ceva și aruncă, că și el m-a văzut pe mine. Am ridicat piatra și când citesc , scria: „M-ai recunoscut?”. Zic: „Nu”. Mă gândesc: „Oare de ce îmi scrie asta?”. „Nu m-ai recunoscut, că în noaptea asta am albit complet? A trebuit să-i duc la crematoriu pe toți copiii”.
HM: Când am scăpat, din două mii de fete câte eram noi, toate tinere, am rămas 25. La un moment dat ne-au băgat într-un grajd. Noi mai luam câte un băț de pai și mai ronțăiam așa, că vă dați seama că nu ne-au dat atunci de mâncare, două zile nu ne-au dat nimic de mâncare. […] Nemții fugeau încolo, iar pe noi ne-au dus dincolo, pe astea 25 de fete câte am rămas. Ne-au urcat pe un dâmb, era așa, un munte, cum e blocul acesta, așa drept era cumva. Și acolo au rămas vreo 5-6 morți. Și când am ajuns sus eram 6 fete. Restul, nu se știe unde au rămas. Țin minte, ca acuma, că ploua. Eram în 5 mai, seara. Ploua, și erau băltoace, și gunoaie acolo sus și ni se ordonă: „Culcați-vă!”. În apa aia murdară, dar ce conta! „Cine se ridică sau vorbește un cuvânt îl împușc!” Și așa, cum eram de distruse, am adormit. Și când mă trezesc, era ziuă. 6 mai! Mă uit în jur, nu văd nici țipenie de neamț, că au trimis o grămadă cu noi la lucru. O mișc pe cealaltă de lângă mine și zic: „Tu, nu-i nimeni!” Ne-am ridicat toate șase și zicem: „Unde să mergem?”.
5. Trasee ale revenirii: memoria locurilor regăsite după întoarcerea din detenţie
HM: Am ajuns la Budapesta, acolo mama mea avea o soră, așa că m-am dus la ea, fiindcă știam unde locuiește. „Tu fată, rămâi aici, că nu găsești pe nimeni acasă!” zice. „Nu există, cum să nu mă duc acasă? Precis au venit și ei, ceilalți.” Și gata, am venit acasă. […] Atunci am auzit că fratele meu, cel din lagăr a venit și al doilea, care a fost la muncă, cum îi spune, lagăr de muncă și el a venit acasă. „Și unde sunt?” am zis. „În comună, în Cearda.” Și eu, bineînțeles, primul lucru, de la gară, că nu mai aveam bagaje, nimic, m-am dus acasă. În comună, la primul geam am bătut și vine femeia și-mi deschide. Zice: „Pe cine căutați?” „Nu mă recunoașteți?” „Nu, cine e?” „Eu sunt, Elena a lui Roth.” „Doamne Dumnezeule!” N-a durat nici cinci minute că toată comuna era în picioare. Și zic: „Nu știți cine a venit acasă?” „Păi, zice, a venit Hary acasă și Nicolae.” Unul și-a luat bicicleta și a fugit în Sighet ca să-i anunțe pe frații mei. În viața mea n-am leșinat, nici măcar în lagăr, dar când l-am văzut pe fratele meu când a coborât din mașină, am fost gata. Și, din nouă copii, noi am ajuns acasă.